— Să nu îndrăznești. Nici măcar să nu te gândești la asta, spuse Andreea, iar vocea nu îi tremura. Am tăcut când m-ai numit leneșă. Am tăcut când ai șters cu buretele fiecare zi a mea cu fiul nostru. Am tăcut când m-ai comparat cu nevestele altora. Dar să mă acuzi de așa ceva — nu. Asta nu îți permit.
Radu nu spuse nimic. Obrazul îi ardea. Ar fi vrut să răspundă, însă cuvintele i se blocaseră undeva între jignire și rușine.
— Plec la tură, zise Andreea, luându-și geanta. Matei a mâncat, terciul e în frigider. Scutecele sunt pe raftul din baie. Te descurci.
Ușa se închise.
Radu rămase câteva minute în hol. Apoi scoase telefonul și îl sună pe Mihai.
— Mihai, m-a lovit.
— Ce?!
— Peste față. Cu palma.
— Păi n-o să-i permiți unei femei să…
— Am meritat-o, spuse Radu încet și se miră singur de propriile cuvinte. I-am spus o mizerie. Am acuzat-o că se distrează cu alții la muncă.
— Și acum ce faci?
— Acum înțeleg că am pierdut-o. Și nu știu dacă se mai poate repara ceva.
Mihai tăcu un timp.
— Ascultă, poate ar trebui să pleci. Pentru o vreme. Las-o singură, să vadă cum e fără tine. Doar n-o să se descurce fără salariul tău. Și cu băiatul o ajuți și tu.
— Crezi?
— Sunt sigur. Femeile își revin repede când nu mai e bărbatul în casă. O săptămână și te cheamă singură înapoi.
Radu se gândi la asta două zile. A treia zi începu să-și strângă lucrurile.
Își punea cămășile într-o geantă de sport când Andreea se întoarse de la plimbare cu Matei. Băiatul stătea în cărucior, cu obrajii roșii de vânt și suzeta în gură. Andreea văzu geanta și se opri în pragul camerei.
— Pleci?
— Da, spuse Radu, trăgând fermoarul. Stau la Mihai o perioadă.
— Bine.
— Iar „bine”? Tu chiar simți ceva?
— Simt. Dar nu o să te rog să rămâi. Ești om matur.
— Nu-ți pasă? ridică el vocea. Eu plec, iar tu nici măcar nu reacționezi?
— Radu, tu nu pleci de la mine. Fugi dintr-o situație pe care ai creat-o singur. Ai cerut să muncesc — muncesc. Ai cerut să câștig bani — câștig. Acum nu-ți convine că mă descurc? Că nu plâng și nu te implor să rămâi?
— Eu vreau o familie normală!
— Iar eu vreau un soț normal. Unul care nu umilește, nu micșorează tot ce fac și nu fuge când soția lui devine mai puternică decât îi convine lui.
Radu apucă geanta.
— Fără mine n-o să reziști. Apartamentul, întreținerea, copilul. Vedem noi cum o să cânți peste o săptămână.
Andreea zâmbi abia vizibil, doar din colțul buzelor.
— Radu. Apartamentul e al tatălui meu. E trecut pe numele lui. A fost mereu așa. Tu ai locuit aici pentru că eu l-am rugat pe tata.
Radu îngheță pe loc.
— Ce?
— Apartamentul îi aparține tatălui meu. L-a luat pe numele lui înainte de nunta noastră, când noi doar ne întâlneam. Nu ți-am spus pentru că nu avusesem motiv. Acum motivul a apărut.
— Tu… ai ascuns intenționat asta? Ai pus totul la cale?
— Nu. Doar că nu mi-am pus niciodată toate cărțile pe masă în fața ta. Iar tu n-ai întrebat niciodată.
Radu stătea cu geanta în mână, iar toată siguranța lui se sfărâma ca tencuiala veche. Fusese convins că pleacă învingător. Crezuse că Andreea va alerga după el, îl va suna, va plânge, îl va ruga să se întoarcă. Dar ea stătea în fața lui cu fiul lor de un an în brațe și îl privea liniștit. Fără ură. Fără isterie. Cu acel calm pe care el îl confundase cu nepăsarea, dar care se dovedise a fi putere.
— Lui Matei o să-i fie dor de tine, spuse ea către spatele lui, când Radu făcu un pas spre ușă. Vino la el când vrei. E fiul tău. Asta nu se schimbă.
Ușa se închise în urma lui Radu.
Coborî scările, ieși în fața blocului și abia acolo își dădu seama că își pusese geaca pe dos. O întoarse, o încheie și îl sună pe Mihai.
— Mihai, pot veni la tine?
— Vino. Ce, a mers?
— Nu. Apartamentul e al tatălui ei. Nici măcar nu m-a ajutat să-mi fac bagajul.
Mihai tăcu mult timp. Apoi spuse:
— Ei… vino. Vedem noi.
Dar nu prea mai era ce să vadă. Andreea nu suna. Nu scria. Nu-l ruga să se întoarcă. A doua zi găsi o bonă — o femeie în vârstă din blocul de vizavi, care acceptă, pentru o sumă rezonabilă, să stea cu Matei în timpul turelor ei. Banii ajungeau: bacșișurile creșteau, Andreea era apreciată pentru rapiditate, grijă și zâmbetul care nu dispărea nici la trei dimineața.
Radu venea la Matei de două ori pe săptămână. De fiecare dată observa ceva nou: ba o jucărie pe care nu o cumpărase el, ba o carte pe care nu o alesese el. Andreea îl primea calm, îi oferea ceai, nu punea întrebări în plus. Iar de fiecare dată el se simțea musafir într-o viață care fusese cândva a lui — și pe care o distrusese singur.
Trecură opt luni.
Radu stătea în bucătăria lui Mihai. Irina plecase la o prietenă, iar Mihai prăjea ouă.
— Ai auzit noutatea? întrebă Mihai, fără să se întoarcă de la aragaz.
— Ce noutate?
— Andreea ta a fost promovată. Acum e adjunct de manager la „Briza”. Irina a aflat de la cineva, deja discută toate fetele.
Radu puse furculița pe masă.
— Adjunct de manager?
— Da. În același restaurant unde a început la bar. Într-un an — de la barmaniță la adjunct. Irina zice că i-au dat chiar și mașină de serviciu.
Radu se lăsă pe spătarul scaunului și privi tavanul.
— Tu spuneai că fără bărbat nu rezistă, zise el fără răutate, mai degrabă cu un zâmbet amar.
— Ei… m-am înșelat, ridică Mihai din umeri. Se mai întâmplă. Femeile sunt diferite.
— Se mai întâmplă, repetă Radu.
Radu închise telefonul și îl puse cu ecranul în jos. Rămase multă vreme așa — în fața farfuriei cu ouă prăjite pe care nu le putea înghiți, într-un apartament străin, într-o viață străină, care devenise acum singura lui viață.
Iar Andreea, în seara aceea, se întoarse acasă — în apartamentul tatălui ei — și rămase mult timp lângă pătuțul lui Matei, care crescuse. Băiatul dormea cu brațele întinse și zâmbea prin somn. Ea se aplecă, îl sărută la tâmplă și șopti încet:
— Am reușit, puiule. Noi doi am reușit.
Și pentru prima dată după un an și jumătate, Andreea nu mai simțea nevoia să demonstreze nimănui nimic. Nu mai trebuia să se justifice, să explice, să îndure sau să cerșească înțelegere. Își întinsese aripile — și nu mai avea de gând să le strângă la loc. Niciodată.
Iar Radu? Radu rămase acolo, în bucătăria lui Mihai. Bărbatul care îi ceruse soției imposibilul și primise, în cele din urmă, exact ceea ce meritase. Golul. Și ouăle prăjite reci din farfurie.