Andreea reuși să-l adoarmă pe Matei abia aproape de două și jumătate. Băiețelul îi strângea degetul cu palma lui fierbinte, iar de fiecare dată când ea încerca să se ridice încet, începea să scâncească sfâșietor. O durea mijlocul de parcă cineva îi scosese coloana, o răsucise și o pusese la loc strâmb. Trecuse un an de la nașterea grea, iar doar de puțin timp începuse să doarmă noaptea câte patru ore legate.
Ieși fără zgomot din camera copilului și se sprijini o clipă de peretele holului. Liniștea din apartament părea atât de subțire și fragilă, încât orice mișcare neatentă ar fi putut-o sparge. Andreea intră în bucătărie și porni fierbătorul. Erau singurele treizeci de minute din zi în care putea, pur și simplu, să respire.
În același timp, în celălalt capăt al Bucureștiului, Radu stătea la cantina firmei, în pauza de prânz, împreună cu Mihai. În jur se amestecau voci, miros de chiftele încălzite și pâine ușor arsă.
— Ai auzit? Irina mea a câștigat luna trecută mai mult decât mine, spuse Mihai, desfăcându-și sandviciul și lăsându-se mulțumit pe spătarul scaunului. Face manichiură acasă, are programări pe trei săptămâni înainte. Și asta cu copil mic în brațe.
— Serios? ridică Radu sprâncenele, surprins.
— Da, frate. Pe bune.
— Am văzut, mormăi Radu și își coborî privirea în farfurie.
— Dar Andreea ta? întrebă Mihai firesc, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.
— Ce să facă Andreea? Radu împinse mâncarea deoparte. Stă acasă. Doarme copilul, doarme și ea. Mănâncă băiatul, mănâncă și ea. Ăsta e tot programul.
— Atunci spune-i direct. Bărbătește, ridică Mihai din umeri. Și Irina se plângea la început: că e obosită, că are copil, că o doare spatele. Dar i-am explicat simplu: vrei să fii respectată, aduci bani în casă. Și a mers.
Radu nu răspunse nimic, dar vorbele lui Mihai i se înfipseră în minte ca o așchie. Le întoarse pe toate părțile tot restul zilei, apoi încă o dată, în metrou, pe drumul spre casă. Iar când cheia se răsuci în yală, în el fierbea deja totul.
Andreea îl întâmpină în bucătărie. Matei se târa pe covorul din sufragerie, agățându-se de piciorul canapelei. Ea tăia legume pentru tocăniță, mișcându-se repede și obișnuit: cu un ochi la aragaz, cu celălalt spre ușa prin care apărea când și când creștetul băiatului.
— Bună, spuse ea, întorcându-se și zâmbind obosită. Imediat e gata cina, mai durează vreo douăzeci de minute.
— Stai jos, zise Radu fără să zâmbească. Rămase în prag cu aerul unui om care își repetase deja discursul pe drum.
— S-a întâmplat ceva? Andreea lăsă cuțitul din mână și își șterse palmele de prosop.
— S-a întâmplat că eu duc singur familia asta în spate. Mă trezesc la șase dimineața, mă întorc aproape la șapte seara. Eu aduc banii. Tu ce faci?
— Radu, am grijă de fiul nostru. Are un an. Nici măcar nu merge bine încă.
— Și asta ce înseamnă? Că ai motiv să nu faci nimic toată ziua? Irina lui Mihai, cu copil la fel de mic, câștigă mai mult decât bărbatul ei. Nevasta lui Sorin face torturi la comandă. Tu? Tu ce faci?
Andreea se așeză încet pe scaun. Mai auzise discuții de felul acesta. De obicei se terminau cu nemulțumirile lui și tăcerea ei. Dar în seara aceea, în vocea lui era altceva.
— Radu, salariul tău ne ajunge. Nu murim de foame, nu suntem la pământ. Mă întorc la serviciu când Matei mai crește puțin.
— Când mai crește? Adică atunci când? Peste cinci ani? Peste zece? Când o să fii lipită definitiv de canapea?
— Am treizeci și unu de ani, spuse Andreea, iar glasul îi tremură pentru o secundă, dar se stăpâni. Am născut acum un an. Am avut complicații grele. Abia acum încep să-mi revin.
— Toate femeile nasc, aruncă Radu, ca pe o piatră. Și toate își revin după aceea. Doar că nu toate se ascund ani la rând în spatele copilului.
— Tu chiar numești copilul nostru o scuză?
— Eu spun lucrurilor pe nume. Te-ai lenevit, Andreea. Îți convine să stai pe banii mei și să faci pe eroina fiindcă schimbi scutece.
Andreea îl privi nemișcată. Fără lacrimi. Fără izbucniri. Era doar obosită să mai explice. Obosită să dovedească faptul că o zi întreagă cu un copil de un an nu e odihnă. Că spălatul, gătitul, hrănitul, băița, nopțile fără somn și durerea continuă din trup înseamnă tot muncă. Muncă adevărată. Fără weekenduri, fără concedii, fără mulțumiri.
— Bine, spuse ea încet.
— Ce înseamnă „bine”? se încruntă Radu.
— Bine. O să mă angajez. De mâine încep să caut.
Radu se așteptase la ceartă. La lacrimi, scuze, reproșuri. În schimb auzise un singur cuvânt, rostit liniștit. Și, ciudat, cuvântul acela nu-l bucură, ci îl puse pe gânduri.
— Perfect, spuse el forțat. Era și timpul.
Andreea se ridică, luă din nou cuțitul și continuă să taie legumele. În seara aceea nu mai spuse nimic. Când Matei începu să plângă în cameră, îl luă în brațe, îl legănă, îl sărută pe fruntea caldă și se gândi: „Așa deci. Bine. Dacă așa vrei, așa va fi.”
După patru zile, Andreea îi spuse:
— Mi-am găsit serviciu. Încep luni.
— Unde? Radu lăsă telefonul din mână.
— La „Briza”. Îți amintești, lucram acolo înainte să nasc. La bar. M-au primit imediat.