— Deci ți se rupe sufletul după încă un blid de ciorbă pentru mine și nepotul tău? Serios, mamă, nu pricep!
— Da, Andreea. Mi se rupe, răspunse Elena, fără să facă nici măcar un pas înapoi ca să-și lase fiica să treacă pragul. Cât ai lipsit, s-au schimbat multe. Adu-mi aminte, te rog: nu tu m-ai scos din casa ta și din viața ta? Atunci cu ce drept vii acum la ușa mea și îmi ceri socoteală?
Andreea își dădu ochii peste cap, exact ca o fetiță răsfățată căreia i se explică pentru a suta oară că lumea nu se învârte în jurul ei. De fapt, în adâncul ei, tot fetița aceea rămăsese. Convingerea că toți îi sunt datori nu era deloc semn de maturitate.
— Mamă, vorbești serios? Eram însărcinată! Hormoni, stres, nervi… Nici nu mai știu ce am spus atunci!
— Eu știu. Țin minte fiecare cuvânt. Și că sunt fără inimă, și că vreau să-mi bag nepotul în pământ… Iar asta e varianta blândă. Dacă sunt atât de cumplită, de ce ai venit iar la mine?
— Doamne, mamă! Tu ești femeie matură, trebuia să înțelegi! Ai născut și tu, știi cum e când îți sare dispoziția de la una la alta.
Iar vina era, din nou, a Elenei. De parcă ea trebuia să rabde, să se muleze, să tacă, să se încline mereu în fața Andreei. Numai că obosise.
— Te-am înțeles foarte bine, spuse ea rar, încrucișându-și brațele. Dar nu te-am iertat. Andreea, te pot ajuta cu bani. Puțin. În casă însă nu te primesc.
Elena nu vorbea doar despre apartament. Nu mai putea s-o lase pe fiica ei să intre iar în viața ei. Știa prea bine ce urma: presiuni, pretenții, reproșuri, apoi tot ce reușise ea să ridice în ultimii ani s-ar fi sfărâmat iar.
— Puțin înseamnă cât?
— Trei mii de lei. Îți ajung să treci peste perioada asta și să te pui cât de cât pe picioare.
— Nici pentru o lună nu ajung! Bine, eu mai strâng din dinți. Dar cu nepotul tău cum poți să fii așa? sări din nou Andreea.
Elena nu mai avea de gând să lungească discuția.
— Cine are nevoie se bucură și de un leu. Dacă pentru tine nu e destul, descurcă-te singură.
Și închise ușa.
— Foarte bine! Mă descurc! Dar ține minte: bărbații vin și pleacă, însă la bătrânețe copiii îți aduc paharul cu apă. Ție n-o să ți-l aducă nimeni. O să rămâi singură și atunci o să-ți amintești de mine! strigă Andreea de dincolo de ușă.
Pașii ei se pierdură pe scară. Elena se sprijini cu spatele de perete și își mușcă buza, încercând să nu plângă. O durea. O durea cumplit. Dar prăpastia dintre ele s-ar fi deschis oricum, mai devreme sau mai târziu. Iar dacă era sinceră cu ea însăși, prăpastia exista de mult.
…Andreea fusese răsfățată dintotdeauna. Bunicile alergau la primul scâncet, bunicii o purtau în brațe, iar tatăl… tatăl pur și simplu nu știa să-i spună „nu”. Nu-i plăcea rochia? Se cumpăra alta. Își spărgea telefonul într-o criză de nervi? Nu-i nimic, se lua unul nou. Își dorea pisică? Sigur, iubita tatei, alege rasa.
Nu era de mirare că Andreea era fata tatei. Dacă mama îi interzicea ceva, ea alerga la tatăl ei, iar Mihai găsea imediat o portiță.
Din cauza asta, Elena și Mihai se certau des. El fusese un soț bun și un tată iubitor, dar când venea vorba despre educația fiicei lor, nu vedea nicio limită.
— Mihai, de ce i-ai dat bani pentru concert? Măcar puteai să mă întrebi! se supărase Elena într-o seară. Eu i-am spus că nu merge. Nu despre bani e vorba. Am rugat-o să mă ajute să mergem la mama ta, la casa de la țară, iar ea mi-a zis: „Dacă voi aveți nevoie, mergeți voi”.
Mihai strâmbă din nas. Își dădea seama că fata întrecuse măsura, dar tot o apăra cu un gest obosit din mână.
— Hai, las-o. Nu-ți mai amintești cum eram noi la vârsta ei? Las-o să mai fie copil cât poate. O să crească, o să zboare din cuib și gata.
Mihai murise când Andreea avea paisprezece ani. Din clipa aceea, totul se dusese la vale. Fiica ei fusese dificilă și înainte, dar după moartea tatălui se purta de parcă mama era vinovată pentru orice nenorocire. Răcea? „Tu ai adus microbi de la serviciu.” Se despărțea de un băiat? „Tu nu mă lăsai să merg la petreceri.” Lua note slabe la Bacalaureat? Tot mama era de vină.
— Tuturor li s-au plătit meditații, numai eu am fost lăsată să învăț singură. Normal că am luat punctaj mic, bombănea Andreea.
Elena, oricum, nu se bazase niciodată pe un loc la buget. Pusese deoparte, cu ani în urmă, o parte din economiile strânse împreună cu soțul ei.
— Pentru ce te chinui atât cu diploma ei? o întreba o prietenă. Iartă-mă, dar fata ta nu e vreo savantă. Dacă se lasă în anul trei, o să-ți pară rău de bani.
— Să învețe, răspundea Elena. Nu fac asta numai pentru ea, ci și pentru Mihai. El nu m-ar fi iertat dacă aș fi trimis-o în viață fără nimic.
Elena muncea în două locuri ca să se poată întreține pe ea și pe fiica ei studentă. Colegele o admirau, îi spuneau că e o eroină. Dar Elena nu se simțea eroină. Îi era doar frică să rămână singură. Pentru că, în afară de Andreea, nu mai avea pe nimeni.
În anul doi, Andreea anunță că vrea să se mute cu o prietenă, într-un apartament închiriat de părinții acelei fete. Elena nu fu de acord, dar ce putea face? Fiica ei era majoră. Nu mai putea s-o țină cu forța.
Mai târziu se dovedi că „prietena” se numea Bogdan. Iar după încă un an, Andreea îi spuse că era însărcinată.
— Mamă, îți dai seama? O să avem un copil! radia ea.
Elena simți cum i se taie picioarele.
— Andreea… Voi nu lucrați. Unde o să stați? Din ce o să trăiți?
— Ne ajută statul, ne ajută părinții lui Bogdan, tu puțin… Și Bogdan își găsește el ceva de lucru, nu e mare lucru, răspunse fiica ei cu o lejeritate care o îngheță.
Elenei nu-i plăcu deloc locul care îi fusese rezervat în planurile acelea. Sperase că, după facultate, datoria ei de mamă se va încheia cât de cât. Acum înțelegea că sfârșitul nici măcar nu se vedea.
— A, apropo, mamă… continuă Andreea. Vine taxa pe semestru. Îmi dai banii?
— Ce facultate? Ai de gând să mergi la cursuri cu căruciorul? se încruntă Elena. Ori îți îngheți anul, ori hotărâți ce faceți cu sarcina. Nu aveți nevoie de asta acum.
Atunci izbucni scandalul. Andreea țipă că mama ei era obligată s-o ajute, fiindcă după moartea tatălui rămăseseră bani care, de drept, îi aparțineau și ei. Apoi o acuză pe Elena că vrea să scape de nepot. La final, îi spuse că este un monstru și o împinse afară pe ușă.
Elena așteptă ca fiica ei să se liniștească. Dar nu se întâmplă. A doua zi, Andreea o blocase peste tot. Mama îi știa adresa, ar fi putut merge la ea, ar fi putut insista, bate la ușă, implora. Dar hotărî că fusese destul. Nu avea să se mai umilească.
Atunci i se păruse că pierduse nu doar o fiică, ci și rostul de a trăi. Însă locurile goale nu rămân goale pentru totdeauna.
După plecarea Andreei, Elena începu, încet, să trăiască pentru ea. Se înscrise la o sală de fitness. Acolo îl cunoscu pe Mircea. El o ajută cu un aparat, apoi se oferi s-o ducă acasă. Așa se legă o apropiere care, nu după mult timp, deveni o relație oficială.
Mircea era cu zece ani mai în vârstă. Văduv, cu un fiu adult, Radu, cu nora lui, Alina, și cu nepotul Matei. În viața Elenei intră, pe neașteptate, o familie întreagă. Iar ei o primiră cu bunătate, mai ales Alina. Pentru ea, Elena nu deveni o soacră vitregă, ci mai degrabă o prietenă apropiată.
Matei își făcu un loc aparte în inima ei. Elena îl iubea fără măsură: îi cumpăra jucării, îi cocea plăcinte, îl ducea în parc. La început, Alina îl aducea doar când avea nevoie de ajutor. Apoi începu să-l aducă și fără motiv, pentru că băiatul cerea singur să meargă la bunica Elena.
— Buni, mergem azi să dăm pâine la rațe? întrebă el într-o zi.
Și ceva cald i se revărsă Elenei în piept. Aproape uitase cum se simte iubirea curată a unui copil, iubirea care nu cere nimic la schimb.
Viața își recăpătase culoarea. Dar după doi ani, Andreea își aminti brusc că are mamă.
Se pare că Bogdan hotărâse că viața de familie nu era pentru el. Terminase facultatea, schimbase câteva locuri de muncă, apoi plecase pur și simplu la părinții lui.
Copilul însă rămăsese. Iar Andreea avea nevoie de un acoperiș deasupra capului.
Numai că acum Elena înțelesese: nu era problema ei. Mai ales când fiica ei nu se întorsese cu scuze, ci cu aceleași pretenții vechi, îmbrăcate în alte cuvinte: „Ești mama mea, ești datoare”.
„O să rămâi singură și atunci o să-ți amintești de mine”, îi răsuna în minte. Da, o durea. Parcă îi sfâșia cineva inima cu mâinile goale. Dar Elena mai trecuse prin durerea asta cu doi ani înainte. Avea să reziste și acum.
În sufragerie sună telefonul. Primul mesaj era de la Mircea. O întreba ce să cumpere și îi propunea să facă o cină romantică. Al doilea era de la Alina. O fotografie cu trei turtă dulce colorate strâmb, copilărește.
„Matei le-a făcut azi la grădiniță. Una pentru mine, una pentru tata și una pentru tine. Putem trece pe seară?”
Elena zâmbi fără să vrea. Parcă cineva o scufundase în apă caldă. Ce să aleagă? O seară cu soțul ei sau întâlnirea cu familia pe care o primise când nici nu mai spera?
Dar, de fapt, alegerea nu mai conta. Ambele variante erau bune. Important era altceva. Odinioară, Elena se temuse atât de mult de singurătate, încât fusese gata să îndure orice, numai să simtă că cineva are nevoie de ea. Acum știa: să fii necesar nu înseamnă, neapărat, să fii iubit.
Nu. Elena nu era singură. Și, poate, nu avea să mai fie niciodată.