Mai târziu se dovedi că „prietena” se numea Bogdan. Iar după încă un an, Andreea îi spuse că era însărcinată.
— Mamă, îți dai seama? O să avem un copil! radia ea.
Elena simți cum i se taie picioarele.
— Andreea… Voi nu lucrați. Unde o să stați? Din ce o să trăiți?
— Ne ajută statul, ne ajută părinții lui Bogdan, tu puțin… Și Bogdan își găsește el ceva de lucru, nu e mare lucru, răspunse fiica ei cu o lejeritate care o îngheță.
Elenei nu-i plăcu deloc locul care îi fusese rezervat în planurile acelea. Sperase că, după facultate, datoria ei de mamă se va încheia cât de cât. Acum înțelegea că sfârșitul nici măcar nu se vedea.
— A, apropo, mamă… continuă Andreea. Vine taxa pe semestru. Îmi dai banii?
— Ce facultate? Ai de gând să mergi la cursuri cu căruciorul? se încruntă Elena. Ori îți îngheți anul, ori hotărâți ce faceți cu sarcina. Nu aveți nevoie de asta acum.
Atunci izbucni scandalul. Andreea țipă că mama ei era obligată s-o ajute, fiindcă după moartea tatălui rămăseseră bani care, de drept, îi aparțineau și ei. Apoi o acuză pe Elena că vrea să scape de nepot. La final, îi spuse că este un monstru și o împinse afară pe ușă.
Elena așteptă ca fiica ei să se liniștească. Dar nu se întâmplă. A doua zi, Andreea o blocase peste tot. Mama îi știa adresa, ar fi putut merge la ea, ar fi putut insista, bate la ușă, implora. Dar hotărî că fusese destul. Nu avea să se mai umilească.
Atunci i se păruse că pierduse nu doar o fiică, ci și rostul de a trăi. Însă locurile goale nu rămân goale pentru totdeauna.
După plecarea Andreei, Elena începu, încet, să trăiască pentru ea. Se înscrise la o sală de fitness. Acolo îl cunoscu pe Mircea. El o ajută cu un aparat, apoi se oferi s-o ducă acasă. Așa se legă o apropiere care, nu după mult timp, deveni o relație oficială.
Mircea era cu zece ani mai în vârstă. Văduv, cu un fiu adult, Radu, cu nora lui, Alina, și cu nepotul Matei. În viața Elenei intră, pe neașteptate, o familie întreagă. Iar ei o primiră cu bunătate, mai ales Alina. Pentru ea, Elena nu deveni o soacră vitregă, ci mai degrabă o prietenă apropiată.
Matei își făcu un loc aparte în inima ei. Elena îl iubea fără măsură: îi cumpăra jucării, îi cocea plăcinte, îl ducea în parc. La început, Alina îl aducea doar când avea nevoie de ajutor. Apoi începu să-l aducă și fără motiv, pentru că băiatul cerea singur să meargă la bunica Elena.
— Buni, mergem azi să dăm pâine la rațe? întrebă el într-o zi.
Și ceva cald i se revărsă Elenei în piept. Aproape uitase cum se simte iubirea curată a unui copil, iubirea care nu cere nimic la schimb.
Viața își recăpătase culoarea. Dar după doi ani, Andreea își aminti brusc că are mamă.
Se pare că Bogdan hotărâse că viața de familie nu era pentru el. Terminase facultatea, schimbase câteva locuri de muncă, apoi plecase pur și simplu la părinții lui.
Copilul însă rămăsese. Iar Andreea avea nevoie de un acoperiș deasupra capului.
Numai că acum Elena înțelesese: nu era problema ei. Mai ales când fiica ei nu se întorsese cu scuze, ci cu aceleași pretenții vechi, îmbrăcate în alte cuvinte: „Ești mama mea, ești datoare”.
„O să rămâi singură și atunci o să-ți amintești de mine”, îi răsuna în minte. Da, o durea. Parcă îi sfâșia cineva inima cu mâinile goale. Dar Elena mai trecuse prin durerea asta cu doi ani înainte. Avea să reziste și acum.
În sufragerie sună telefonul. Primul mesaj era de la Mircea. O întreba ce să cumpere și îi propunea să facă o cină romantică. Al doilea era de la Alina. O fotografie cu trei turtă dulce colorate strâmb, copilărește.
„Matei le-a făcut azi la grădiniță. Una pentru mine, una pentru tata și una pentru tine. Putem trece pe seară?”
Elena zâmbi fără să vrea. Parcă cineva o scufundase în apă caldă. Ce să aleagă? O seară cu soțul ei sau întâlnirea cu familia pe care o primise când nici nu mai spera?
Dar, de fapt, alegerea nu mai conta. Ambele variante erau bune. Important era altceva. Odinioară, Elena se temuse atât de mult de singurătate, încât fusese gata să îndure orice, numai să simtă că cineva are nevoie de ea. Acum știa: să fii necesar nu înseamnă, neapărat, să fii iubit.
Nu. Elena nu era singură. Și, poate, nu avea să mai fie niciodată.