— De ce îți trebuie asta, Mara? Răzbunare?
Mara a zâmbit ușor.
— Răzbunarea este emoție. Eu propun o decizie de afaceri. Activul e toxic, dar poate fi curățat, reorganizat și făcut profitabil.
Apoi și-a privit mama drept în ochi.
— El a construit totul pentru un moștenitor. Se pare că moștenitorul a venit.
Oferta de cumpărare trimisă de fondul special creat Grupul Phoenix a ajuns pe biroul lui Radu Petrescu ca o grenadă cu cuiul deja scos.
A citit-o o dată, apoi încă o dată, după care a aruncat dosarul. Hârtiile s-au risipit prin biroul uriaș, îmbrăcat în lemn negru.
— Cine sunt oamenii ăștia? a tunat în telefon. De unde au apărut?
Securitatea alerga în cerc, avocații n-au dormit toată noaptea. Răspunsul s-a dovedit simplu: un fond de investiții mic, dar agresiv, cu reputație impecabilă, condus de o anume Mara Dumitrescu.
Numele nu i-a spus nimic.
În consiliul de administrație era panică. Prețul propus era jignitor de mic, dar real. Alte oferte nu existau. Băncile refuzau credite, partenerii se retrăgeau.
— E o preluare ostilă! a strigat adjunctul cărunt al lui Petrescu. Trebuie să ne luptăm!
Radu a ridicat mâna și sala a amuțit.
— Mă voi întâlni personal cu ea. Să vedem ce pasăre e.
Negocierile au fost stabilite într-o sală neutră, la ultimul etaj al unei bănci, între pereți de sticlă.
Mara a intrat exact la ora fixată, nici o secundă mai devreme, nici una mai târziu. Calmă, adunată, într-un costum sobru cu pantaloni. Lângă ea stăteau doi avocați care păreau sculptați din aceeași liniște rece.
Radu Petrescu era deja la masă. Se așteptase să vadă o femeie de afaceri trecută prin multe, un tânăr obraznic sau un interpus. Nu pe ea.
Era tânără, frumoasă, cu niște ochi cenușii care îi păreau straniu de familiari.
— Domnule Petrescu, a spus ea întinzând mâna. Strângerea ei era fermă, sigură. Mara Dumitrescu.
El a încercat să spargă gheața acelei stăpâniri profesionale, dar fata nu a clipit.
— O ofertă curajoasă, domnișoară Dumitrescu, a rostit el apăsat, încercând să o pună la locul ei. Pe ce contați?
— Pe discernământul dumneavoastră, i-a răspuns ea, cu aceeași voce dreaptă pe care el o avusese cândva în salonul de nașteri.
— Înțelegeți că poziția companiei este critică. Noi nu oferim cel mai mare preț, dar îl oferim acum. Peste o lună nu va mai exista nici acesta.
A așezat o tabletă pe masă. Cifre, grafice, previziuni. Fapte uscate. Fiecare număr era o lovitură, fiecare diagramă încă un cui în sicriul imperiului lui.
— De unde aveți aceste date? a întrebat el, iar în glas i s-a strecurat pentru prima dată îndoiala.
— Sursele fac parte din meseria mea, a zâmbit ea. Sistemul dumneavoastră de securitate, ca multe alte lucruri din companie, este învechit. Ați construit o fortăreață, dar ați uitat să schimbați încuietorile.
El a încercat să preseze. A pomenit relații, a amenințat cu influență administrativă, a cerut numele investitorilor. Ea i-a respins fiecare atac cu o siguranță rece.
— Relațiile dumneavoastră sunt ocupate acum să se îndepărteze de dumneavoastră. Iar resursa care lucrează împotriva dumneavoastră a fost deja activată. Se numește piață. Numele investitorilor mei le veți afla când veți semna documentele.
A fost o înfrângere totală. Radu Petrescu, omul care ridicase un imperiu în douăzeci și cinci de ani, stătea în fața unei tinere care îi desfăcea creația bucată cu bucată.
În acea seară l-a sunat pe șeful securității.
— Vreau să știu totul despre ea. Unde s-a născut, unde a studiat, cu cine se vede. Întoarceți-i viața pe dos. Vreau să aflu cine stă în spatele ei.
Șeful a intrat a doua zi în birou palid și a pus pe masă un dosar subțire.
Petrescu l-a smuls aproape din mâna lui.
Dumitrescu Mara. Data nașterii: 12 aprilie. Locul nașterii: Maternitatea Polizu. Mamă: Dumitrescu Elena Maria.
Mai jos era copia certificatului de naștere. La rubrica „tată”: linie trasă.
Radu a rămas cu ochii fixați pe dată. 12 aprilie. Își amintea ziua aceea: ploaia, bulevardul cenușiu dincolo de geam, cuvintele pe care le rostise.
A ridicat privirea spre șeful securității.
— Cine este mama ei?
— Am găsit puține informații. Se pare că a avut o mică firmă de confecții, vândută acum câțiva ani.
Petrescu s-a lăsat pe spătarul fotoliului. În fața ochilor i-a fulgerat un chip tânăr, obosit după naștere. Același chip pe care îl ștersese din memorie cu douăzeci și cinci de ani în urmă.
În tot acest timp căutase cine se afla în spatele Marei. Ce forță, ce mână de bărbat conducea această „păpușă”. Se dovedise că în spatele ei stătea o femeie aproape necunoscută pentru lumea lui: Elena Dumitrescu. Și fiica. Fiica lui.
Când a înțeles asta, nu a simțit remușcare. A simțit o furie înghețată. Pierduse lupta ca om de afaceri, dar încă mai putea încerca să câștige războiul ca tată. Titlul pe care nu îl folosise niciodată devenise brusc atuul lui principal.
A sunat-o pe numărul personal, obținut de asistentul lui.
— Mara, a spus fără introducere, rostindu-i numele pentru prima dată. Glasul lui suna altfel, nu poruncitor, ci moale, aproape cald. Trebuie să vorbim. Nu ca rivali, ci ca tată și fiică.