— Mai ales la cei mai plictisitori.
Înainte să iasă pe ușă, îi întinsesem Teodorei o jachetă subțire.
— Au anunțat ploaie.
— Ne întoarcem înainte să înceapă serios.
M-a sărutat pe obraz.
— Sunt acasă până la cină.
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus.
La întoarcere, ploaia devenise atât de puternică, încât aproape nu mai puteau vedea șoseaua.
Tatiana conducea. Bianca și Teodora se aflau pe bancheta din spate.
Mai aveau mai puțin de douăzeci de minute până acasă când versantul de lângă drum s-a prăbușit.
Un torent de noroi și apă a lovit mașina, a rupt parapetul și a împins automobilul într-o râpă inundată.
Tatiana și Bianca au supraviețuit.
Trupul uneia dintre colege a fost găsit în dimineața următoare.
Pe Teodora n-au găsit-o niciodată.
Comisarul Radu mi-a spus că, cel mai probabil, curentul o purtase mai departe în aval.
Căutările au continuat două săptămâni, până când apa a devenit atât de periculoasă încât echipele de salvare nu mai puteau intra fără să-și riște propriile vieți.
După câteva luni, Teodora a fost declarată oficial decedată.
Și eu am îngropat un sicriu gol.
Dar cea mai grea parte a început abia când m-am întors acasă.
Rochia de bal era încă agățată de ușa dormitorului ei.
Aștepta o seară care venise și trecuse fără Teodora.
Ani întregi mi-a fost aproape imposibil să intru în camera aceea.
În fiecare primăvară mă opream în prag și mă întrebam cum și-ar fi aranjat părul. Ce bijuterii ar fi ales. Dacă m-ar fi lăsat să o fotografiez de zece ori înainte să-și dea ochii peste cap și să-mi spună că ajunge.
La un moment dat, psihoterapeuta mea, doamna doctor Mirela Ionescu, mi-a propus să-i scriu o scrisoare.
— Nu ca într-un jurnal, mi-a explicat ea. Scrieți-i direct Teodorei. Ca și cum ar putea să vă audă.
Am făcut-o.
I-am scris că o iubesc.
Că aș fi intrat după ea în apă fără să ezit.
Că aș fi dat toți anii care-mi mai rămâneau pentru încă un singur minut lângă ea.
Dar, mai presus de toate, i-am cerut iertare.
Iertare pentru că nu fusesem acolo.
Iertare pentru că nu reușisem să o salvez.
Iertare pentru că, în mintea mea, copilul meu murise singur, speriat și așteptând ca mama lui să vină.
O săptămână mai târziu, am împăturit scrisoarea și am pus-o lângă rochie înainte să împachetez hainele pentru donație.
Probabil, fără să-mi dau seama, plicul alunecase sub căptușeală.
Acum stăteam la masa din bucătărie și citeam fiecare rând.
Când am ajuns la sfârșitul primei pagini, hârtia era pătată de lacrimi.
Am sunat-o pe doctorița Ionescu.
— O femeie a găsit scrisoarea în rochie, i-am spus.
— Cât a citit?
— Destul cât să vină la mine acasă.
Mi-am coborât privirea spre pagină.
— Am scris că Teodora a murit așteptându-mă.
La capătul celălalt al firului se lăsă o pauză.
— Dumneavoastră ați crezut ceea ce vi s-a spus atunci.
— Ce vreți să spuneți?
Vocea doctoriței rămase calmă.
— Durerea umple toate golurile, Elena. Iar când nu avem un răspuns, mintea construiește unul. Întrebarea este: acum, după ce scrisoarea s-a întors la dumneavoastră, ce vreți să aflați cu adevărat?
După ce am închis, le-am sunat pe Tatiana, Bianca și Corina.
Au ajuns în mai puțin de o oră.
Corina m-a îmbrățișat imediat.
Tatiana a rămas lângă blatul de bucătărie.
Bianca nici măcar nu și-a scos paltonul.
Am pus scrisoarea pe masă.
— Astăzi a venit aici o femeie purtând rochia de bal a Teodorei. A găsit asta înăuntru.
Corina se uită surprinsă la mine.
— I-ai scris Teodorei?
— La patru ani după accident. Doctorița Ionescu mi-a cerut să încerc.
Atunci Tatiana s-a uitat spre Bianca.
N-a durat decât o fracțiune de secundă.
Dar am văzut.
— Ce a fost asta?
Tatiana își încruntă sprâncenele.
— Ce anume?
— Privirea aceea.
— Elena, nu…
— Nu face asta.
Tonul meu o opri.
Bianca își scoase în sfârșit paltonul.
— Ce ai scris?
I-am împins scrisoarea.
A desfăcut-o și a început să citească.
Când a ajuns la fraza în care îi ceream iertare Teodorei pentru că murise singură, mâna Biancăi începu să tremure.
— De ce ai scris asta?
Am privit-o fără să înțeleg.
— Pentru că așa s-a întâmplat.
Bianca clătină din cap.
— Nu.
Tatiana împinse scaunul atât de brusc, încât picioarele lui scrâșniră pe podea.
— Bianca, nu acum.
Bianca ridică privirea spre ea.
— Atunci când? Elena se învinovățește de douăzeci de ani.
Am simțit că aerul din cameră se schimbă.
M-am ridicat încet.
— Ce anume n-ar trebui să aflu „acum”?
Niciuna nu răspunse.
— Unde era Teodora când ați văzut-o ultima dată?
Tatiana își strânse buzele.
— Elena, te rog…
— Era în mașină?
Bianca își acoperi gura cu mâna.
Răspunsul ei veni înăbușit.
— Nu.
Liniștea care a urmat a fost totală.
M-am prins de spătarul scaunului.
— Atunci unde era?
Tatiana izbucni în plâns.
— Pe mal. Lângă mine.
Picioarele mi s-au înmuiat.
M-am așezat înainte să cad.
— Reușise să iasă?
— Da, spuse Bianca. Teodora era afară. Era în siguranță.
Am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Atunci cum a dispărut?
Bianca se așeză și ea.
— Eu rămăsesem blocată pe bancheta din spate. Centura nu se desfăcea, iar scaunul îndoit îmi prinsese piciorul.