Tatiana își șterse obrazul.
— Apa intra deja prin geamuri. Eu eram pe mal și strigam că vine ajutorul.
— Numai că ajutorul nu avea cum să ajungă la timp, continuă Bianca.
Mă uitam de la una la alta.
— Și Teodora?
Bianca închise ochii.
— M-a auzit.
— Ce a auzit?
— Cum strigam după ea.
Tatiana își frecă încheietura mâinii, de parcă și-ar fi amintit atingerea de atunci.
— Am prins-o de braț. I-am spus să nu se întoarcă.
— Și ea ce a spus?
Tatiana plângea acum fără să mai încerce să se ascundă.
— A spus: „Bianca nu mai are timp.”
Cuvintele acelea au distrus imaginea pe care o purtasem în mine timp de douăzeci de ani.
— Ce a făcut după aceea?
Bianca răspunse:
— S-a întors la mașină.
Mi-am dus mâna la gură.
— A găsit o bucată ascuțită de metal și a tăiat centura. A reușit să-mi elibereze piciorul și m-a împins afară prin geam.
Tatiana continuă:
— Eu am tras-o pe Bianca până pe mal.
Bianca privea fix masa.
— Când m-am întors, am văzut-o pe Teodora încă în mașină.
— Și apoi?
Vocea Tatianei deveni aproape o șoaptă.
— A venit un nou val. Curentul a lovit mașina și a deplasat-o înainte ca Teodora să poată ieși din nou.
M-am uitat la scrisoare.
Douăzeci de ani îmi imaginasem copilul prins în întuneric, strigând după mine.
Douăzeci de ani crezusem că nu avusese nicio șansă.
Îmi construisem întreaga durere în jurul neputinței ei.
Dar Teodora ieșise.
Fusese în siguranță.
Și apoi alesese singură să se întoarcă.
— Comisarul Radu știa?
Tatiana își coborî privirea.
Nu mai aveam nevoie de răspuns, dar Bianca mi-l dădu oricum.
— I-am povestit totul în noaptea aceea. Ne-a spus că va vorbi cu tine.
— Dar n-a făcut-o.
— Nu.
— Și voi ați tăcut.
— Noi am crezut că ți-a spus, încercă Tatiana. Iar când ne-am dat seama, mai târziu, că nu știai…
— Ați continuat să tăceți.
Bianca își strânse mâinile.
— Ne era rușine.
M-am uitat la ele.
— Atunci erați adolescente. Dar n-ați rămas adolescente timp de douăzeci de ani.
Bianca tresări.
Corina făcu un pas spre mine și întinse mâna, însă m-am retras.
— Trebuie să plec.
— Unde? întrebă ea.
— Vreau să-l aud recunoscând.
Comisarul Radu era pensionat de ani buni, însă știam unde locuia.
Mi-a deschis ușa în papuci de casă și cu un pulover vechi.
În clipa în care m-a văzut, chipul i s-a schimbat.
— Elena…
— Știați că Teodora ieșise din mașină.
Nu încercă să mintă.
— Da.
— Știați că s-a întors după Bianca.
— Da.
Îmi tremurau mâinile.
— Și m-ați lăsat să cred timp de douăzeci de ani că fiica mea a murit prinsă în mașină, îngrozită și neputincioasă.
— V-am spus că automobilul fusese luat de apă.
— Mi-ați spus partea care vă convenea. Ați ascuns singurul lucru care conta cu adevărat.
Bărbatul îmbătrânise. Pentru o secundă am văzut nu comisarul pe care îl ținusem minte, ci un om bătrân, obosit, care căra și el de douăzeci de ani o decizie pe care nu mai putea s-o schimbe.
Dar mila nu era ceea ce simțeam.
— Tocmai îngropaserăți un sicriu gol, spuse el. Am crezut că, dacă vă spun că reușise să se salveze și apoi s-a întors în apă, vă voi distruge.
— Nu aveați dreptul să hotărâți ce pot suporta.
— Știu.
— Nu. Acum spuneți că știți fiindcă sunt aici și vă oblig să mă priviți.
Umerii i se lăsară.
— Aveam de gând să vă spun mai târziu.
— Când?
Nu răspunse.
— Ați lăsat minciuna suficient de mult timp lângă mine încât să devină viața mea.
— Am vrut să vă protejez.
— Ați confundat durerea mea cu slăbiciunea.
Nu m-a contrazis.
Am pus scrisoarea pe măsuța din hol.
— Din cauza tăcerii dumneavoastră, timp de douăzeci de ani i-am cerut iertare fiicei mele fiindcă n-am salvat-o. Am crezut că m-a așteptat și eu n-am venit.
— Îmi pare rău.
— Regretul dumneavoastră nu schimbă ceea ce scrie în dosar.
— Ce vreți să fac?
— O declarație semnată. A dumneavoastră, a Tatianei și a Biancăi. Vreau ca adevărul să existe în scris. Vreau să fie păstrat cu dosarul accidentului și cu lucrurile Teodorei.
El dădu încet din cap.
— Vă ajut să organizăm totul.
— Fără formulări care îndulcesc realitatea. Fără detalii omise.
— Aveți cuvântul meu.
L-am privit lung.
— Din cauza cuvântului dumneavoastră sunt astăzi aici.
Chipul lui se încordă.
— Atunci, de data asta, veți primi totul în scris.
Când am ajuns acasă, Tatiana, Bianca și Corina erau încă în bucătăria mea.
Bianca se ridică.
— Voi scrie exact ce s-a întâmplat.
Tatiana dădu din cap.
— Și eu.
Nu eram pregătită să le iert.
Dar eram pregătită să primesc adevărul.
— De aici începem, am spus. Scrieți declarațiile în seara asta.
În dimineața următoare, cartonașul Magdalenei se afla încă pe balustrada prispei.
L-am luat în casă și l-am așezat pe masă.
Câteva minute mai târziu am format numărul.
— Alo?
— Magdalena? Sunt Elena. Vreau să-mi cer scuze pentru ieri.
— Nu trebuie.
— V-am alungat de parcă ați fi venit intenționat să mă răniți. Dar dumneavoastră nu știați nimic. Nu aveați de unde să știți ce însemna rochia aceea pentru mine.
— Poate. Tot cred că ar fi trebuit să trimit plicul prin poștă.
Am privit scrisoarea Teodorei de pe masă.
— Invitația mai este valabilă?
Se făcu liniște.