În clipa aceea, ceva lovi puternic peretele casei, sub fereastră. Mariana țipă.
Copilul izbucni în plâns.
Și atunci, în curte, se auzi un motor.
Farurile lumină grădina.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
O Dacie veche, cenușie, opri în fața casei.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, închis la culoare. Pe cap avea o basma udă de ploaie.
Mariana rămase fără suflare.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică fața.
Ion scăpă pușca din mână.
— Doamne… — suflă el.
Era Oana.
Vie.
Dar arăta înspăimântător.
Avea fața suptă, obrajii scobiți și privirea stinsă. Părea că anii trecuți o îmbătrâniseră cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Bărbații din curte făcură imediat câțiva pași înapoi.
Oana se apropie încet de fereastră.
— Mariana… — spuse ea răgușit. — Nu le da fiul meu…
Genunchii Marianei se înmuiară.
— Oana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse brusc, cu spaimă.
Din întunericul drumului care venea dinspre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Oana strigă atât de disperat, încât sângele le îngheță tuturor în vene:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Ion deschise ușa înainte ca Mariana să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și de umezeală de cimitir.
Oana se prăbuși aproape peste prag. Tremura din tot trupul și se uita mereu în urmă, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea în orice clipă.
— Închide ușa! Repede! — șopti ea gâfâind.
Ion răsuci cheia pe loc.
De afară se auzeau deja voci bărbătești și portiere de mașini trântite.
Mariana nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei stătea doar umbra fetei vesele pe care o păstrase în amintire. Oana părea istovită, frântă și obosită până aproape de moarte.
Dar cel mai greu de privit erau ochii ei.
În ei trăia o groază adevărată.
Copilul încetă dintr-odată să plângă. Când Oana îl văzu în brațele Marianei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Mariana nu mai rezistă.
— Oana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Oana ridică încet privirea.
Pentru prima dată, în cameră se lăsă o asemenea liniște, încât se auzea ramura mărului zgâriind peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Mariana se făcu albă la față.
— Cine?!
Oana aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Gelu.
Ion își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Oana zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Dincolo de geam se prelinse o lumină de faruri. Cineva umbla iar prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea vechii maternități de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era periculoasă… Dar în tot acest timp acolo se întâmplau lucruri cumplite.
Mariana încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Oana trase aer în piept, ca și cum fiecare cuvânt o rănea.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din bucătărie.
Ion se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau vânduți unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că bebelușii lor trăiau. Li se spunea că pruncii muriseră la naștere.
Mariana simți că i se taie picioarele.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Oana stins. — Am auzit totul din întâmplare. Atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Oana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Ion se ridică brusc.
— Atunci veți spune totul poliției.
Oana zâmbi cu o durere rece.
— Poliției? Ion… jumătate dintre ei protejau afacerea asta.
Mariana se uită la copil.
— Iar el?..
Oana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul meu. M-au ținut la o fermă veche, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Mariana.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după schimb…
Ion se uită la ea uluit.
— Ne-ai urmărit?
Oana dădu din cap, fără să spună nimic.
În aceeași clipă, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Mariana țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilețel.
Ion îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Mariana stătea lipită de perete, ținând pruncul strâns la piept. După ce geamul se spărsese, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea susține copilul. Băiețelul respira încetișor, ca și cum nu pricepea groaza care se strângea în jurul lor.
Ion citi încă o dată biletul, apoi își ridică privirea spre Oana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
De dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Fără grabă.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.