Mariana rămase nemișcată lângă masa din bucătărie, cu privirea prinsă de brățara mică, din plastic, legată de încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se așternuse o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Ion.
Femeia se uită încă o dată la inscripție și simți cum i se strânge sângele în vine.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea abia auzit.
Ion își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Mariana ridică încet ochii spre soțul ei. Era palidă, speriată, aproape fără glas.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Oana…
Bucătăria parcă se făcu dintr-odată mai mică, mai sufocantă. Ion își amintea prea bine numele acela. Oana fusese sora mai mică a Marianei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați rând pe rând, pădurea și malul râului fuseseră scotocite zile întregi. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, aproape de apă, îi găsiseră geaca.
Atunci toți au spus că Oana se înecase.
Mariana se lăsă greu pe scaun, de parcă picioarele nu o mai ascultau.
— Este trecută data nașterii… ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Oana a dispărut acum trei ani…
Copilul începu să plângă încetișor. Ion îl luă cu grijă în brațe și începu să-l legene stângaci.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Mariana clătină brusc din cap.
— Nu. Scrie clar: „Oana Popescu”. Ea este.
Deodată, poarta din curte se trânti cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Ion se repezi la fereastră și privi afară.
Nu era nimeni.
Doar vântul mișca mărul bătrân de lângă casă.
— Nu-mi place deloc povestea asta, — murmură el. — Nimeni nu lasă un copil în cimitir din întâmplare.
Mariana nu spuse nimic. În minte îi reveneau, una câte una, frânturi din urmă cu trei ani. Pe atunci Oana era alta: veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat întorceau capul după ea, iar unii își pierdeau mințile numai când îi auzeau râsul. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei cu fața udă de lacrimi și îi spusese o frază stranie:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Mariana crezuse că sora ei se certase cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, Oana dispăruse.
Bebelușul scânci iar. Mariana îl luă încet din brațele lui Ion. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent, serios, ca și cum ar fi înțeles tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Ion oftă apăsat.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Mariana răspunse neașteptat de tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită nedumerit la ea.
— De ce?
Ea se poticni.
— Pentru că… dacă Oana trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
În clipa aceea, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Mariana scoase un țipăt scurt.
Ion se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, dincolo de prag, se auzi vocea răgușită a unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit noaptea
Peste casă căzu o tăcere apăsătoare, grea, ca o mână pusă pe piept.
Ion stătea lângă ușă și nu îndrăznea nici măcar să atingă clanța. Mariana strângea pruncul la piept tot mai tare, cu senzația limpede că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva îngrozitor.
Loviturile se auziră din nou.
Mai rare.
Mai grele.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti iar vocea aspră. — Știm că pruncul este la voi.
Ion stinse repede lumina din bucătărie. Casa se afundă în semiîntuneric. Numai candela de lângă icoana din colț mai tremura cu o licărire roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Mariana aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva umbla încet pe lângă ferestre. Scândurile pridvorului scârțâiau. Apoi omul se opri chiar în dreptul geamului de la bucătărie.
Ion trase cu grijă perdeaua cât un deget și privi afară. Un fior rece îi coborî pe spate.
În curte erau doi bărbați îmbrăcați în haine închise. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă adânc peste ochi. Din cauza întunericului, chipurile lor nu se deslușeau.
— Cine sunt?.. — întrebă Mariana aproape fără glas.
Ion clătină din cap.
Dar, pe neașteptate, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Mariana albi.
— Pe care?
Ion înghiți cu greutate.
— Pe cel înalt… Parcă e Gelu.
Numele căzu ca o lovitură.
Gelu Cristea fusese cândva polițistul de la post. El se ocupase, cu trei ani în urmă, de dispariția Oanei. În sat, lumea îl crezuse un om drept. Apoi își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse și el.
Din curte se auzi din nou glasul:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Mariana legăna copilul cu mișcări nervoase. Bebelușul se opri brusc din plâns și se uită țintă spre ușă. Degețelele lui mici se încleștară în mâneca bluzei ei.
— Ion… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi puternic peretele casei, sub fereastră. Mariana țipă.
Copilul izbucni în plâns.
Și atunci, în curte, se auzi un motor.
Farurile lumină grădina.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
O Dacie veche, cenușie, opri în fața casei.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie într-un palton lung, închis la culoare. Pe cap avea o basma udă de ploaie.
Mariana rămase fără suflare.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică fața.
Ion scăpă pușca din mână.
— Doamne… — suflă el.
Era Oana.
Vie.
Dar arăta înspăimântător.
Avea fața suptă, obrajii scobiți și privirea stinsă. Părea că anii trecuți o îmbătrâniseră cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Bărbații din curte făcură imediat câțiva pași înapoi.
Oana se apropie încet de fereastră.
— Mariana… — spuse ea răgușit. — Nu le da fiul meu…
Genunchii Marianei se înmuiară.
— Oana?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse brusc, cu spaimă.
Din întunericul drumului care venea dinspre cimitir apărură încă două mașini.
Atunci Oana strigă atât de disperat, încât sângele le îngheță tuturor în vene:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Ion deschise ușa înainte ca Mariana să apuce să spună ceva. În casă năvăli vântul rece al nopții, aducând cu el miros de pământ ud și de umezeală de cimitir.
Oana se prăbuși aproape peste prag. Tremura din tot trupul și se uita mereu în urmă, ca și cum s-ar fi așteptat ca cineva să intre după ea în orice clipă.
— Închide ușa! Repede! — șopti ea gâfâind.
Ion răsuci cheia pe loc.
De afară se auzeau deja voci bărbătești și portiere de mașini trântite.
Mariana nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei stătea doar umbra fetei vesele pe care o păstrase în amintire. Oana părea istovită, frântă și obosită până aproape de moarte.
Dar cel mai greu de privit erau ochii ei.
În ei trăia o groază adevărată.
Copilul încetă dintr-odată să plângă. Când Oana îl văzu în brațele Marianei, chipul i se cutremură. Se apropie cu grijă și îi atinse obrazul mic cu vârful degetelor.
— Băiatul meu… — șopti ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Mariana nu mai rezistă.
— Oana, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Oana ridică încet privirea.
Pentru prima dată, în cameră se lăsă o asemenea liniște, încât se auzea ramura mărului zgâriind peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — rosti ea încet.
Mariana se făcu albă la față.
— Cine?!
Oana aruncă o privire speriată spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Gelu.
Ion își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Oana zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Dincolo de geam se prelinse o lumină de faruri. Cineva umbla iar prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea vechii maternități de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era periculoasă… Dar în tot acest timp acolo se întâmplau lucruri cumplite.
Mariana încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Oana trase aer în piept, ca și cum fiecare cuvânt o rănea.
— Vindeau copii.
Parcă tot aerul dispăru din bucătărie.
Ion se lăsă încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau vânduți unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că bebelușii lor trăiau. Li se spunea că pruncii muriseră la naștere.
Mariana simți că i se taie picioarele.
— Nu se poate…
— Ba se poate, — răspunse Oana stins. — Am auzit totul din întâmplare. Atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În clipa aceea, ușa fu lovită din nou.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Oana își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Ion se ridică brusc.
— Atunci veți spune totul poliției.
Oana zâmbi cu o durere rece.
— Poliției? Ion… jumătate dintre ei protejau afacerea asta.
Mariana se uită la copil.
— Iar el?..
Oana izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și copilul meu. M-au ținut la o fermă veche, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Mariana.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după schimb…
Ion se uită la ea uluit.
— Ne-ai urmărit?
Oana dădu din cap, fără să spună nimic.
În aceeași clipă, geamul bucătăriei se sparse cu un trosnet asurzitor.
Mariana țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilețel.
Ion îl ridică cu mâinile tremurânde.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și rămâneți în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Mariana stătea lipită de perete, ținând pruncul strâns la piept. După ce geamul se spărsese, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia mai putea susține copilul. Băiețelul respira încetișor, ca și cum nu pricepea groaza care se strângea în jurul lor.
Ion citi încă o dată biletul, apoi își ridică privirea spre Oana.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
De dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Fără grabă.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Oana se apropie brusc de Ion și îl prinse de mână.
— Există un om… Ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la județ. Sergiu Neagu. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Ion își încruntă sprâncenele.
— Și unde e acum?
— Locuiește lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Mariana se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm acum.
În acel moment, ușa fu izbită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Oana.
Ion stinse ultimele lumini. Casa se cufundă în întuneric.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu grijă pe ușa din spate. Ploaia rece îi lovi imediat peste față. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se mișcau umbrele bărbaților.
Ion le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă zgomot. Noroiul li se lipea de încălțări, iar crengile ude le biciuiau obrajii. Mariana abia se ținea pe picioare.
Dar, pe neașteptate, copilul începu să plângă.
Tare.
Sfâșietor.
Din curte se auzi imediat un strigăt:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Urmărirea începu.
Ion o apucă pe Mariana de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urma lor se auzeau strigăte, lătrat de câini și huruit de motoare.
Deodată, Oana se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Mariana se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne prind pe toți.
Ion o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Oana zâmbi. Pentru prima oară în toată noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse tandru fiul pe față.
Apoi se desprinse brusc și alergă în direcția opusă, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră țipetele bărbaților.
Câțiva porniră după ea.
După un minut, întunericul fu tăiat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de un scârțâit de frâne.
Pe urmă se făcu liniște.
Mariana țipă de groază.
Dar Ion o trase mai departe.
Au ajuns la casa fostului anchetator abia spre dimineață. Sergiu Neagu i-a ascultat fără să-i întrerupă, apoi a luat legătura imediat cu vechi cunoscuți din județ.
După două zile au început arestările.
Adevărul s-a dovedit mai cumplit decât îndrăznise cineva să creadă: rețeaua de vânzare a copiilor existase cu adevărat ani la rând. În dosar erau amestecați medici, funcționari și foști polițiști.
Gelu a fost prins când încerca să fugă.
Trupul Oanei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micul Matei îi spunea Marianei mamă, iar lui Ion tată. Ei nu i-au povestit niciodată întregul adevăr.
Doar uneori, seara, Mariana scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Oana…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut continua să le păzească locuința.