Mariana rămase nemișcată lângă masa din bucătărie, cu privirea prinsă de brățara mică, din plastic, legată de încheietura bebelușului. Becul din tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se așternuse o liniște atât de ascuțită, încât se auzea până și respirația grea a lui Ion.
Femeia se uită încă o dată la inscripție și simți cum i se strânge sângele în vine.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea abia auzit.
Ion își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie acolo?
Mariana ridică încet ochii spre soțul ei. Era palidă, speriată, aproape fără glas.
— Numele mamei… aici este trecut numele surorii mele.
Bărbatul încremeni.
— Care soră?
— Oana…
Bucătăria parcă se făcu dintr-odată mai mică, mai sufocantă. Ion își amintea prea bine numele acela. Oana fusese sora mai mică a Marianei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări ciudate. O căutase tot satul: venise poliția, vecinii fuseseră întrebați rând pe rând, pădurea și malul râului fuseseră scotocite zile întregi. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, aproape de apă, îi găsiseră geaca.
Atunci toți au spus că Oana se înecase.
Mariana se lăsă greu pe scaun, de parcă picioarele nu o mai ascultau.
— Este trecută data nașterii… ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Oana a dispărut acum trei ani…
Copilul începu să plângă încetișor. Ion îl luă cu grijă în brațe și începu să-l legene stângaci.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Mariana clătină brusc din cap.
— Nu. Scrie clar: „Oana Popescu”. Ea este.
Deodată, poarta din curte se trânti cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Ion se repezi la fereastră și privi afară.
Nu era nimeni.
Doar vântul mișca mărul bătrân de lângă casă.
— Nu-mi place deloc povestea asta, — murmură el. — Nimeni nu lasă un copil în cimitir din întâmplare.
Mariana nu spuse nimic. În minte îi reveneau, una câte una, frânturi din urmă cu trei ani. Pe atunci Oana era alta: veselă, luminoasă, gălăgioasă. Bărbații din sat întorceau capul după ea, iar unii își pierdeau mințile numai când îi auzeau râsul. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei cu fața udă de lacrimi și îi spusese o frază stranie:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Mariana crezuse că sora ei se certase cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, Oana dispăruse.
Bebelușul scânci iar. Mariana îl luă încet din brațele lui Ion. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent, serios, ca și cum ar fi înțeles tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Ion oftă apăsat.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Dar Mariana răspunse neașteptat de tăios:
— Nu!
Bărbatul se uită nedumerit la ea.
— De ce?
Ea se poticni.
— Pentru că… dacă Oana trăiește… poate că tocmai oamenii de care se temea o caută.
În clipa aceea, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Mariana scoase un țipăt scurt.
Ion se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, dincolo de prag, se auzi vocea răgușită a unui bărbat:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit noaptea
Peste casă căzu o tăcere apăsătoare, grea, ca o mână pusă pe piept.
Ion stătea lângă ușă și nu îndrăznea nici măcar să atingă clanța. Mariana strângea pruncul la piept tot mai tare, cu senzația limpede că, dacă îl va da, se va întâmpla ceva îngrozitor.
Loviturile se auziră din nou.
Mai rare.
Mai grele.
— Deschideți de bunăvoie, — rosti iar vocea aspră. — Știm că pruncul este la voi.
Ion stinse repede lumina din bucătărie. Casa se afundă în semiîntuneric. Numai candela de lângă icoana din colț mai tremura cu o licărire roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Mariana aproape că nu mai respira.
De afară se auziră pași. Cineva umbla încet pe lângă ferestre. Scândurile pridvorului scârțâiau. Apoi omul se opri chiar în dreptul geamului de la bucătărie.
Ion trase cu grijă perdeaua cât un deget și privi afară. Un fior rece îi coborî pe spate.
În curte erau doi bărbați îmbrăcați în haine închise. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă adânc peste ochi. Din cauza întunericului, chipurile lor nu se deslușeau.
— Cine sunt?.. — întrebă Mariana aproape fără glas.
Ion clătină din cap.
Dar, pe neașteptate, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce e?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Mariana albi.
— Pe care?
Ion înghiți cu greutate.
— Pe cel înalt… Parcă e Gelu.
Numele căzu ca o lovitură.
Gelu Cristea fusese cândva polițistul de la post. El se ocupase, cu trei ani în urmă, de dispariția Oanei. În sat, lumea îl crezuse un om drept. Apoi își dăduse demisia pe neașteptate și dispăruse și el.
Din curte se auzi din nou glasul:
— Aveți un minut. După aceea intrăm singuri.
Mariana legăna copilul cu mișcări nervoase. Bebelușul se opri brusc din plâns și se uită țintă spre ușă. Degețelele lui mici se încleștară în mâneca bluzei ei.
— Ion… mi-e frică…
Bărbatul se duse repede la dulap și scoase o pușcă veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să fac? Să le dau copilul?!