Bărbatul se repezi la dulap și scoase pușca veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să facem? Să le dăm copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi cu putere peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Apoi, din curte se auzi un motor.
Farurile tăiară întunericul.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, gri.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie în palton lung, întunecat. Pe cap avea un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică fața.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Dumnezeule… — suflă el.
Era Irina.
Vie.
Dar arăta înfiorător.
Avea chipul tras, obrajii scobiți și privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Cei doi bărbați din curte făcură imediat câțiva pași înapoi.
Irina se apropie încet de fereastră.
— Elena… — rosti ea cu glas spart. — Să nu le dai fiul meu…
Elenei i se înmuiară genunchii.
— Iri?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse brusc, îngrozită.
Dinspre drumul cimitirului apărură încă două mașini, ieșind din întuneric.
Atunci Irina strigă cu o disperare care îngheța sângele:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Irina se prăbuși aproape peste prag. Tremura din tot trupul și se uita mereu în urmă, ca și cum se aștepta ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Închide! Repede! — șopti ea, fără aer.
Andrei răsuci cheia pe loc.
Afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai era fata luminoasă, plină de râs, pe care o purtase în amintire. Irina părea chinuită, zdrobită și obosită până la moarte.
Dar cel mai groaznic erau ochii ei.
În ei locuia o frică adevărată.
Bebelușul se opri din plâns ca prin minune. Când Irina îl zări în brațele Elenei, fața i se cutremură. Se apropie cu grijă și își trecu degetele peste obrăjorul copilului.
— Băiatul meu… — murmură ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai putu suporta.
— Iri, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Irina ridică încet privirea.
Pentru prima dată, în bucătărie se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — spuse ea încet.
Elena se făcu albă la față.
— Cine?!
Irina aruncă o privire neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Andrei își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Irina zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu o lumină de far. Cineva se mișca din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era în pericol să se dărâme… Dar în tot timpul ăsta, acolo s-au petrecut lucruri îngrozitoare.
Elena își încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Irina trase aer în piept cu un tremur.
— Vindeau copii.
În cameră parcă dispăru tot aerul.
Andrei se așeză încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că bebelușii muriseră la naștere.
Elena simți că i se taie puterile.
— Nu se poate…
— Se poate, — răspunse Irina încet. — Am auzit totul din întâmplare. Atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În aceeași clipă, ușa fu lovită iar.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Irina își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Atunci spuneți totul poliției.
Irina zâmbi cu o amărăciune care durea.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei au acoperit afacerea asta.
Elena se uită spre copil.
— Iar el?..
Irina izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și mie copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei o privi uluit.
— Ne-ai urmărit?
Irina dădu din cap în tăcere.
În clipa aceea, geamul bucătăriei se făcu țăndări cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Andrei îl ridică cu mâinile tremurând.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și veți rămâne în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia îl mai putea susține. Băiețelul respira ușor, de parcă nu pricepea groaza care se adunase în jurul lui.
Andrei citi încă o dată biletul, apoi își ridică încet ochii spre Irina.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Rari.