Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Irina se apropie brusc de Andrei și îl apucă de braț.
— Există un om… ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la oraș. Dumitru Stoica. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei se încruntă.
— Unde e acum?
— Stă lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm imediat.
În clipa aceea, ușa fu izbită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Irina.
Andrei stinse ultimele lumini. Casa se cufundă complet în întuneric.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu mare grijă pe ușa din spate. Ploaia rece îi lovi imediat peste față. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se vedeau umbrele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă niciun sunet. Noroiul li se lipea de încălțăminte, crengile ude le biciuiau obrajii. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată copilul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auzi imediat un strigăt:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Goana începu.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urmă se auzeau strigăte, lătrat de câini și huruit de motoare.
Pe neașteptate, Irina se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne ajung pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Irina zâmbi. Pentru prima dată în noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse cu blândețe fiul pe obraz.
Apoi o luă brusc la fugă în altă direcție, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva dintre ei porniră după ea.
După un minut, întunericul fu spintecat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâit de frâne.
Pe urmă se lăsă tăcerea.
Elena țipă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia în zori. Dumitru Stoica îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi luă legătura imediat cu vechi cunoscuți de-ai lui din județ.
După două zile, au început arestările.
Adevărul ieși la lumină și era mai cumplit decât orice bănuială: rețeaua care vindea copii existase cu adevărat ani la rând. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Radu fu prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Irinei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micuțul Luca îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei tată. Ei nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Iri…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.