Elena rămăsese împietrită lângă masa din bucătărie, incapabilă să-și desprindă privirea de pe brățara mică, din plastic, prinsă la încheietura bebelușului. Becul atârnat de tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o tăcere atât de apăsătoare, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia se uită încă o dată la numele scris acolo — și simți cum i se face frig pe dinăuntru.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Andrei își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie?
Elena ridică încet ochii spre soțul ei. Privirea îi era tulbure de spaimă.
— La numele mamei… este trecut numele surorii mele.
Bărbatul rămase nemișcat.
— Care soră?
— Irina…
Aerul din bucătărie parcă se strânse brusc în jurul lor. Andrei cunoștea prea bine numele acesta. Irina fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări pe care nimeni nu reușise să le lămurească. O căutase tot satul: veniseră polițiști, fuseseră întrebați vecinii, se scotocise pădurea și malul râului. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, haina ei fusese găsită lângă apă.
Atunci toți au tras aceeași concluzie: Irina se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun, ca și cum picioarele nu o mai țineau.
— Aici e data nașterii… ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Iri a dispărut acum trei ani…
Bebelușul începu să scâncească încet. Andrei îl luă cu grijă în brațe și îl legănă stângaci.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Elena clătină din cap cu o mișcare bruscă.
— Nu. Scrie complet: „Irina Maria Popa”. Este ea.
Deodată, poarta de afară se izbi cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Andrei se duse repede la fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr de lângă gard.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat în cimitir întâmplător.
Elena nu răspunse. În minte îi reveneau, una câte una, imaginile de acum trei ani. Pe atunci Irina era cu totul alta: veselă, plină de viață, gălăgioasă, mereu cu un zâmbet care umplea casa. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei plângând și spusese o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Irina se certase cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, sora ei dispăruse.
Băiețelul scânci din nou, abia auzit. Elena îl luă încet în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent și grav, de parcă ar fi înțeles tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Elena răspunse atât de repede, încât până și ea se sperie de propriul glas:
— Nu!
Bărbatul o privi uluit.
— De ce?
Ea ezită.
— Pentru că… dacă Irina e în viață… poate că tocmai oamenii de care se temea sunt cei care o caută.
În clipa aceea, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un strigăt scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de prag, se auzi o voce bărbătească, răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
În casă se așternu o liniște grea, care parcă apăsa pe pereți.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strânse bebelușul mai aproape de piept, cu senzația limpede că, dacă l-ar da acelor oameni, s-ar întâmpla ceva cumplit.
Loviturile în ușă se auziră din nou.
Mai rare.
Mai apăsate.
— Deschideți de bunăvoie, — se auzi iar glasul aspru. — Știm că micuțul e la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă imediat în semiîntuneric. Doar candela de lângă icoana din colț mai pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară veniră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau sub greutate. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei dădu perdeaua la o parte cât o palmă și privi afară. Un fior rece îi coborî pe șira spinării.
În curte stăteau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă până aproape de ochi. Din cauza întunericului, fețele nu li se puteau desluși.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar, dintr-odată, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Andrei înghiți cu greu.
— Pe cel înalt… parcă e Radu.
Numele căzu peste ei ca o lovitură.
Radu Călinescu fusese cândva agentul de post din sat. Chiar el anchetase dispariția Irinei, cu trei ani în urmă. Atunci oamenii îl credeau un om cinstit. Apoi, fără nicio explicație, își dăduse demisia și dispăruse.
Vocea de afară răsună din nou:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Bebelușul se opri brusc din plâns și întoarse privirea spre ușă. Degetele lui mici se agățară mai tare de mâneca bluzei ei.
— Andrei… mi-e frică…
Bărbatul se repezi la dulap și scoase pușca veche de vânătoare.
— Dacă intră peste noi, ne apărăm.
— Ai înnebunit?!
— Și ce vrei să facem? Să le dăm copilul?!
În clipa aceea, ceva lovi cu putere peretele casei, chiar sub fereastră. Elena țipă.
Copilul începu să plângă.
Apoi, din curte se auzi un motor.
Farurile tăiară întunericul.
Bărbații de lângă geam se întoarseră brusc.
În fața casei opri o Dacie veche, gri.
Portiera se deschise, iar din mașină coborî o femeie în palton lung, întunecat. Pe cap avea un batic ud de ploaie.
Elena încremeni.
Inima începu să-i bată nebunește.
Femeia ridică fața.
Andrei scăpă pușca din mână.
— Dumnezeule… — suflă el.
Era Irina.
Vie.
Dar arăta înfiorător.
Avea chipul tras, obrajii scobiți și privirea stinsă. Părea că în acei ani îmbătrânise cu un deceniu. Sub ochiul stâng i se vedea o cicatrice veche, întunecată.
Cei doi bărbați din curte făcură imediat câțiva pași înapoi.
Irina se apropie încet de fereastră.
— Elena… — rosti ea cu glas spart. — Să nu le dai fiul meu…
Elenei i se înmuiară genunchii.
— Iri?.. Chiar tu ești?..
Dar sora ei se întoarse brusc, îngrozită.
Dinspre drumul cimitirului apărură încă două mașini, ieșind din întuneric.
Atunci Irina strigă cu o disperare care îngheța sângele:
— M-au găsit! Fugiți chiar acum!
Capitolul 3. Taina ascunsă timp de trei ani
Andrei deschise ușa înainte ca Elena să apuce să spună ceva. Vântul rece al nopții năvăli în casă, aducând miros de pământ ud și umezeală de cimitir.
Irina se prăbuși aproape peste prag. Tremura din tot trupul și se uita mereu în urmă, ca și cum se aștepta ca cineva să intre după ea dintr-o clipă în alta.
— Închide! Repede! — șopti ea, fără aer.
Andrei răsuci cheia pe loc.
Afară se auzeau deja glasuri de bărbați și portiere trântite.
Elena nu-și putea lua ochii de la sora ei. În fața ei nu mai era fata luminoasă, plină de râs, pe care o purtase în amintire. Irina părea chinuită, zdrobită și obosită până la moarte.
Dar cel mai groaznic erau ochii ei.
În ei locuia o frică adevărată.
Bebelușul se opri din plâns ca prin minune. Când Irina îl zări în brațele Elenei, fața i se cutremură. Se apropie cu grijă și își trecu degetele peste obrăjorul copilului.
— Băiatul meu… — murmură ea printre lacrimi. — Doamne… e viu…
Elena nu mai putu suporta.
— Iri, spune-mi odată ce se întâmplă! Unde ai fost în toți anii ăștia?!
Irina ridică încet privirea.
Pentru prima dată, în bucătărie se făcu atât de liniște, încât se auzea cum o creangă de măr zgâria peretele casei.
— M-au ținut cu forța, — spuse ea încet.
Elena se făcu albă la față.
— Cine?!
Irina aruncă o privire neliniștită spre ferestre.
— Oamenii care lucrau cu Radu.
Andrei își strânse pumnii.
— Dar de ce?!
Irina zâmbi amar.
— Pentru că am aflat prea multe.
Pe geam trecu o lumină de far. Cineva se mișca din nou prin curte.
Femeia continuă mai încet:
— Vă amintiți clădirea veche a maternității de peste râu? Au spus că au închis-o pentru că era în pericol să se dărâme… Dar în tot timpul ăsta, acolo s-au petrecut lucruri îngrozitoare.
Elena își încruntă fruntea.
— Ce lucruri?
Irina trase aer în piept cu un tremur.
— Vindeau copii.
În cameră parcă dispăru tot aerul.
Andrei se așeză încet pe un taburet.
— Ce?..
— Nou-născuții erau dați unor oameni bogați, cu acte false. Unele mame nici măcar nu știau că pruncii lor trăiesc. Li se spunea că bebelușii muriseră la naștere.
Elena simți că i se taie puterile.
— Nu se poate…
— Se poate, — răspunse Irina încet. — Am auzit totul din întâmplare. Atunci lucram ca infirmieră la maternitatea aceea.
În aceeași clipă, ușa fu lovită iar.
Toți tresăriră.
— Deschideți! — strigă un bărbat de afară.
Irina își acoperi fața cu palmele.
— Nu ne vor lăsa în viață…
Andrei se ridică brusc.
— Atunci spuneți totul poliției.
Irina zâmbi cu o amărăciune care durea.
— Poliției? Andrei… jumătate dintre ei au acoperit afacerea asta.
Elena se uită spre copil.
— Iar el?..
Irina izbucni în plâns.
— Când au aflat că sunt însărcinată, au hotărât să-mi ia și mie copilul. M-au ținut la o fermă părăsită, lângă pădure. Toți anii ăștia.
— Doamne… — șopti Elena.
— În noaptea asta am reușit să fug. Mi-am lăsat băiatul în cimitir, lângă mormântul mamei… pentru că știam că tu vei trece pe acolo după tură…
Andrei o privi uluit.
— Ne-ai urmărit?
Irina dădu din cap în tăcere.
În clipa aceea, geamul bucătăriei se făcu țăndări cu un trosnet asurzitor.
Elena țipă.
Pe podea căzu o piatră.
De ea era legat un bilet.
Andrei îl ridică cu mâinile tremurând.
Pe bucata de hârtie erau scrise doar câteva cuvinte:
„Dați copilul înapoi și veți rămâne în viață.”
Capitolul 4. Ultima noapte a fricii
Elena stătea lipită de perete, ținând copilul strâns la piept. După geamul spart, mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia îl mai putea susține. Băiețelul respira ușor, de parcă nu pricepea groaza care se adunase în jurul lui.
Andrei citi încă o dată biletul, apoi își ridică încet ochii spre Irina.
— Dacă rămânem aici, ne omoară.
Dincolo de ușă se auziră din nou pași.
Greoi.
Rari.
Ca și cum oamenii de afară erau deja siguri că prada nu mai avea unde să fugă.
Irina se apropie brusc de Andrei și îl apucă de braț.
— Există un om… ne poate ajuta.
— Cine?
— Un fost anchetator de la oraș. Dumitru Stoica. Cândva a încercat să cerceteze disparițiile copiilor, dar dosarul a fost închis repede. După aceea l-au dat afară.
Andrei se încruntă.
— Unde e acum?
— Stă lângă gară. În casa veche a pădurarului.
Elena se ridică.
— Atunci trebuie să plecăm imediat.
În clipa aceea, ușa fu izbită din nou.
Scândurile trosniră.
— Nu mai avem timp, — șopti Irina.
Andrei stinse ultimele lumini. Casa se cufundă complet în întuneric.
— Prin șură, — spuse el încet.
Ieșiră cu mare grijă pe ușa din spate. Ploaia rece îi lovi imediat peste față. Vântul urla atât de tare, încât aproape acoperea zgomotul pașilor.
Curtea era întunecată. Doar lângă poartă se vedeau umbrele bărbaților.
Andrei le conduse pe femei prin grădină, încercând să nu facă niciun sunet. Noroiul li se lipea de încălțăminte, crengile ude le biciuiau obrajii. Elena abia se mai ținea pe picioare.
Dar deodată copilul începu să plângă.
Tare.
Strident.
Din curte se auzi imediat un strigăt:
— Sunt în spate! Prindeți-i!
Goana începu.
Andrei o apucă pe Elena de mână și alergară peste câmp, spre pădure. În urmă se auzeau strigăte, lătrat de câini și huruit de motoare.
Pe neașteptate, Irina se opri.
— Nu… îi țin eu pe loc.
Elena se întoarse îngrozită.
— Ce faci?!
— Altfel ne ajung pe toți.
Andrei o prinse de umăr.
— Nici să nu te gândești!
Dar Irina zâmbi. Pentru prima dată în noaptea aceea cumplită.
— Trei ani am trăit ca o moartă. El trebuie să trăiască altfel.
Își atinse cu blândețe fiul pe obraz.
Apoi o luă brusc la fugă în altă direcție, spre podul vechi de peste râu.
Se auziră strigătele bărbaților.
Câțiva dintre ei porniră după ea.
După un minut, întunericul fu spintecat de un zgomot îngrozitor de metal lovit, apoi de scârțâit de frâne.
Pe urmă se lăsă tăcerea.
Elena țipă de groază.
Dar Andrei o trase mai departe.
La casa fostului anchetator ajunseră abia în zori. Dumitru Stoica îi ascultă fără să-i întrerupă, apoi luă legătura imediat cu vechi cunoscuți de-ai lui din județ.
După două zile, au început arestările.
Adevărul ieși la lumină și era mai cumplit decât orice bănuială: rețeaua care vindea copii existase cu adevărat ani la rând. În dosar erau implicați medici, funcționari și foști polițiști.
Radu fu prins în timp ce încerca să fugă.
Trupul Irinei a fost găsit lângă pod.
Își salvase fiul cu prețul propriei vieți.
Au trecut cinci ani.
Micuțul Luca îi spunea Elenei mamă, iar lui Andrei tată. Ei nu i-au spus niciodată tot adevărul.
Doar uneori, seara, Elena scotea fotografia veche a surorii ei și șoptea încet:
— Nu te-ai întors degeaba atunci, Iri…
Iar dincolo de fereastră vântul foșnea, ca și cum cineva nevăzut încă le păzea casa.