Elena rămăsese împietrită lângă masa din bucătărie, incapabilă să-și desprindă privirea de pe brățara mică, din plastic, prinsă la încheietura bebelușului. Becul atârnat de tavan se legăna ușor din cauza curentului, iar în casă se lăsase o tăcere atât de apăsătoare, încât se auzea până și respirația grea a lui Andrei.
Femeia se uită încă o dată la numele scris acolo — și simți cum i se face frig pe dinăuntru.
— Nu… nu se poate așa ceva… — șopti ea aproape fără glas.
Andrei își încruntă sprâncenele.
— Ce scrie?
Elena ridică încet ochii spre soțul ei. Privirea îi era tulbure de spaimă.
— La numele mamei… este trecut numele surorii mele.
Bărbatul rămase nemișcat.
— Care soră?
— Irina…
Aerul din bucătărie parcă se strânse brusc în jurul lor. Andrei cunoștea prea bine numele acesta. Irina fusese sora mai mică a Elenei. Cu trei ani în urmă dispăruse fără urmă, în împrejurări pe care nimeni nu reușise să le lămurească. O căutase tot satul: veniseră polițiști, fuseseră întrebați vecinii, se scotocise pădurea și malul râului. Dar fata parcă intrase în pământ.
După o lună, haina ei fusese găsită lângă apă.
Atunci toți au tras aceeași concluzie: Irina se înecase.
Elena se lăsă greu pe scaun, ca și cum picioarele nu o mai țineau.
— Aici e data nașterii… ziua de azi… — rosti ea cu voce tremurată. — Dar nu are cum. Iri a dispărut acum trei ani…
Bebelușul începu să scâncească încet. Andrei îl luă cu grijă în brațe și îl legănă stângaci.
— Poate e doar o potrivire de nume.
Elena clătină din cap cu o mișcare bruscă.
— Nu. Scrie complet: „Irina Maria Popa”. Este ea.
Deodată, poarta de afară se izbi cu zgomot. Amândoi tresăriră.
Andrei se duse repede la fereastră și privi în curte.
Nimeni.
Doar vântul mișca bătrânul măr de lângă gard.
— Nu-mi place deloc ce se întâmplă, — murmură el încet. — Copilul n-a fost lăsat în cimitir întâmplător.
Elena nu răspunse. În minte îi reveneau, una câte una, imaginile de acum trei ani. Pe atunci Irina era cu totul alta: veselă, plină de viață, gălăgioasă, mereu cu un zâmbet care umplea casa. Bărbații din sat își pierdeau capul după ea. Dar într-o seară târzie, fata venise la sora ei plângând și spusese o frază ciudată:
„Dacă mi se întâmplă ceva, să nu ai încredere în nimeni.”
Atunci Elena crezuse că Irina se certase cu vreun pretendent.
O săptămână mai târziu, sora ei dispăruse.
Băiețelul scânci din nou, abia auzit. Elena îl luă încet în brațe. Inima i se strânse dureros. Copilul o privea drept în ochi, atent și grav, de parcă ar fi înțeles tot ce se petrecea în jurul lui.
— Seamănă atât de mult cu ea… — șopti femeia.
Andrei oftă adânc.
— Trebuie să sunăm la poliție.
Elena răspunse atât de repede, încât până și ea se sperie de propriul glas:
— Nu!
Bărbatul o privi uluit.
— De ce?
Ea ezită.
— Pentru că… dacă Irina e în viață… poate că tocmai oamenii de care se temea sunt cei care o caută.
În clipa aceea, cineva bătu puternic în ușă.
Trei lovituri grele.
Elena scoase un strigăt scurt.
Andrei se apropie încet de ușă.
Bătaia se repetă.
Apoi, de dincolo de prag, se auzi o voce bărbătească, răgușită:
— Deschideți. Am venit după copil…
Capitolul 2. Cei care au venit în noapte
În casă se așternu o liniște grea, care parcă apăsa pe pereți.
Andrei stătea lângă ușă, fără să îndrăznească să atingă clanța. Elena strânse bebelușul mai aproape de piept, cu senzația limpede că, dacă l-ar da acelor oameni, s-ar întâmpla ceva cumplit.
Loviturile în ușă se auziră din nou.
Mai rare.
Mai apăsate.
— Deschideți de bunăvoie, — se auzi iar glasul aspru. — Știm că micuțul e la voi.
Andrei stinse repede lumina din bucătărie. Casa se scufundă imediat în semiîntuneric. Doar candela de lângă icoana din colț mai pâlpâia slab, cu o lumină roșiatică.
— Tăcere… — șopti el.
Elena aproape că nu mai respira.
De afară veniră pași. Cineva se plimba încet pe lângă ferestre. Scândurile prispei scârțâiau sub greutate. Apoi omul se opri chiar lângă geamul bucătăriei.
Andrei dădu perdeaua la o parte cât o palmă și privi afară. Un fior rece îi coborî pe șira spinării.
În curte stăteau doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare. Unul era înalt și slab, celălalt mai îndesat, cu o șapcă trasă până aproape de ochi. Din cauza întunericului, fețele nu li se puteau desluși.
— Cine sunt?.. — întrebă Elena abia auzit.
Andrei clătină din cap.
Dar, dintr-odată, privirea i se schimbă.
— Stai…
— Ce este?
— Cred că îl cunosc pe unul dintre ei.
Elena păli.
— Pe cine?
Andrei înghiți cu greu.
— Pe cel înalt… parcă e Radu.
Numele căzu peste ei ca o lovitură.
Radu Călinescu fusese cândva agentul de post din sat. Chiar el anchetase dispariția Irinei, cu trei ani în urmă. Atunci oamenii îl credeau un om cinstit. Apoi, fără nicio explicație, își dăduse demisia și dispăruse.
Vocea de afară răsună din nou:
— Aveți un minut. După aceea intrăm noi.
Elena legăna copilul cu mișcări nervoase. Bebelușul se opri brusc din plâns și întoarse privirea spre ușă. Degetele lui mici se agățară mai tare de mâneca bluzei ei.
— Andrei… mi-e frică…