„Miliardarul-Porc” nu mai exista.
În locul lui era un bărbat atât de atrăgător, încât pentru Andreea frumusețea lui devenea aproape o nouă formă de cruzime.
— Te uiți la mine, a spus Alexandru cu voce joasă, fără să-și întoarcă imediat capul.
Andreea s-a ridicat puțin, strângând cearșaful la piept.
— Nu înțeleg cine ești. Bărbatul de care aveam grijă era irascibil, greu și mirosea mereu a unguent medicinal. Tu… pari un străin.
Alexandru s-a ridicat și s-a apropiat de pat. Acum fiecare mișcare a lui era sigură, puternică și surprinzător de grațioasă. A îngenuncheat lângă ea, la fel ca în noaptea precedentă.
— Sufletul meu nu s-a schimbat, Andreea. Numai învelișul. Sunt același om care a aruncat o farfurie doar ca să vadă dacă vei țipa la mine. Sunt același bărbat care te asculta când îmi vorbeai în șoaptă și îmi masai picioarele, în timp ce eu mă prefăceam că dorm.
Dar pentru Andreea lucrurile nu puteau fi atât de simple.
Ea se atașase de un om despre care credea că era rănit, neputincios și dependent de bunătatea ei. Acum afla că același om controlase, din umbră, aproape fiecare condiție a poveștii lor.
VULTURII SE ADUNĂ
Schimbarea lui Alexandru nu a zguduit-o doar pe Andreea. Vestea a devenit un semnal pentru toți cei care voiau să profite.
În mai puțin de două zile, la poarta conacului au început să apară oameni.
Primul a fost Gheorghe, tatăl Andreei.
Nu venise să-și ceară iertare pentru faptul că își oferise fiica drept plată a unei datorii. Venise cu un zâmbet larg și cu pretenții noi.
— Dragul meu ginere! striga el prin interfon. Eu am știut mereu că se ascunde ceva măreț în tine! Acum că datoria e stinsă și arăți ca un actor de cinema, sigur poți să pui deoparte câteva milioane pentru o afacere a socrului tău!
Alexandru urmărea ecranul din camera de securitate, cu maxilarul încordat. S-a întors spre Andreea.
— Vrei să-l las să intre?
Ea a privit imaginea tatălui său. Omul acela o dăduse altuia pentru a scăpa de o datorie, ca și cum ar fi fost un bun de schimb.
— Nu, a spus ea. Vocea îi tremura, dar hotărârea nu. El nu m-a dat unui miliardar frumos. M-a trimis la un „monstru”. Nu merită să-l cunoască pe bărbatul care se ascundea sub mască.
După Gheorghe a venit Corina.
Pe ea nu o interesau câteva milioane. Voia premiul despre care credea că îi aparținuse cândva.
La o săptămână după dezvăluire, a apărut la o recepție mondenă într-o rochie provocatoare și s-a îndreptat spre Alexandru cu siguranța unei femei convinse că trecutul îi dă drepturi.
— Alexandru, dragule, a murmurat ea, ignorând-o cu desăvârșire pe Andreea. Ce spectacol minunat ai pus la cale. Știam că ai o latură ciudată, dar asta a fost genial. Acum că gluma s-a terminat, poți renunța și la prefăcătoria cu această… mică servitoare. Ai nevoie de o femeie care să se potrivească adevăratului tău chip.
Sala s-a liniștit.
Alexandru nu s-a retras. A privit-o cu un zâmbet rece, calm până la amenințare.
— Ai dreptate, Corina. Gluma s-a terminat. Numai că tu n-ai înțeles niciodată sensul ei. Nu am purtat costumul ca să găsesc o femeie potrivită pentru chipul meu. L-am purtat ca să găsesc o femeie pentru care chipul meu să nu conteze.
S-a întors spre Andreea și, în fața tuturor, i-a sărutat mâna.
— Soția mea este singurul om din sala asta a cărui frumusețe nu depinde de lumină, haine sau bani. Mulți dintre voi purtați și voi silicon. Doar că al vostru nu se vede.
FISURI ÎN OGLINDĂ
Dar cele mai grele conflicte nu vin întotdeauna dinspre dușmani.
Uneori se nasc din propria reflecție.
Au trecut săptămânile, iar Andreea a devenit tot mai tăcută. Începuse să se simtă ca un accesoriu frumos lângă soțul ei.
Când Alexandru fusese „Sandu cel diform”, ea avea un rost limpede. Îl sprijinea, îi era braț, ajutor, sprijin, omul fără de care părea că nu se poate descurca.
Acum Alexandru devenise soarele din centrul fiecărei încăperi, iar ea se simțea ca o lună obligată să-i reflecte lumina.
Într-o seară l-a găsit în sala de sport a conacului. Ridica greutăți cu o furie care părea îndreptată împotriva propriului trup.
— De ce te chinui în continuare așa? l-a întrebat Andreea. Costumul nu mai există. Ai obținut ceea ce voiai.
Alexandru a lăsat greutățile să cadă pe podea cu un zgomot puternic și s-a întors spre ea. Transpirația îi cobora pe piept, dar privirea lui era întunecată.
— Pentru că încă îl simt, Andreea. Simt și acum greutatea aceea. Aud râsetele oamenilor ca Corina. Trei ani am jucat rolul „porcului” ca să văd cine ar rămâne lângă mine, dar adevărul este că, încet, am început chiar eu să devin omul acela. Mi-e teamă că, dacă mă opresc, masca va ajunge din nou realitatea mea.
Atunci Andreea a înțeles.
Deghizarea lui nu fusese doar o încercare pentru ceilalți. Devenise propria lui închisoare. Se ținea cu disperare de perfecțiune pentru că se temea de o nouă respingere.
Andreea s-a apropiat și și-a așezat palma pe pieptul lui, deasupra inimii care bătea repede.