— Încă porți costumul, Alexandru. Mușchii ăștia, chipul ăsta, felul în care te forțezi să fii perfect… sunt doar o altă mască. Nu trebuie să fii pentru mine nici miliardar, nici monstru, nici zeu. Mie mi-a plăcut omul care avea nevoie de mine.
ULTIMA ÎNCERCARE
Cea mai grea probă a venit când compania lui Alexandru a devenit ținta unei tentative de preluare ostilă.
În spatele atacului se aflau familia Corinei și un grup de investitori nemulțumiți, convinși că fuseseră înșelați de anii în care Alexandru își construise falsa identitate.
Au mers în instanță și au susținut că starea lui psihică îl făcea incapabil să conducă o corporație atât de mare.
Procesul s-a transformat rapid într-un spectacol.
Adversarii au adus psihiatri care afirmau că folosirea timp de ani întregi a unui „costum de om obez” demonstra o tulburare profundă.
Andreea a fost chemată să depună mărturie.
Avocatul celeilalte părți s-a apropiat de ea cu un zâmbet rece.
— Ei îi spun test. Eu îi spun manipulare. Spuneți-ne, doamnă Munteanu: soțul dumneavoastră nu v-a atras într-o căsătorie ascunzându-vă adevărul? Nu este el un om care se hrănește din măști, minciuni și control?
Andreea s-a uitat spre Alexandru.
Pentru prima dată după dezvăluire, el nu mai părea puternic. Degetele îi strângeau atât de tare marginea mesei din lemn închis la culoare, încât i se albiseră articulațiile.
Andreea și-a întors privirea spre avocat.
— El nu m-a obligat să-l iubesc.
Vocea ei a răsunat în sala de judecată.
— Lumea e plină de oameni care se prefac buni, deși înăuntru sunt monștri. Alexandru este singurul om pe care îl cunosc care s-a prefăcut monstru doar ca să afle dacă mai există bunătate adevărată. Iar dacă asta este o boală, atunci sper să fie molipsitoare.
Acțiunea a fost respinsă.
Dar nici victoria nu le-a adus imediat liniștea pe care o așteptau. Pentru asta au fost nevoiți să se întoarcă acasă și să învețe, în sfârșit, cum să trăiască fără nicio mască.
EPILOG: OGLINDA SUFLETULUI
La un an după aniversarea care le schimbase viața, Andreea și Alexandru au ales să nu organizeze nicio petrecere luxoasă.
Stăteau în mica grădină pe care o amenajaseră singuri. Nu erau servitori în jurul lor. Nu existau măști. Nu mai exista nicio datorie.
Alexandru renunțase la funcția de director general, lăsase compania în grija unui consiliu în care avea încredere și își îndreptase energia spre o fundație caritabilă.
Organizația lui plătea operații reconstructive pentru oameni cu arsuri grave și cicatrici severe, oameni pe care societatea îi privea adesea prin aceeași lentilă nedreaptă prin care fusese privit cândva „Sandu”.
Andreea nu mai era „servitoarea”.
Era partenera lui, cu drepturi egale în viața pe care o construiau împreună.
Într-o seară, Alexandru și-a sprijinit capul pe umărul ei și a privit apusul.
— Ți se face vreodată dor de el? a întrebat. De tipul acela uriaș pe care trebuia să-l hrănești?
Andreea a râs. Râsul ei era cald și limpede.
— Uneori. Știa să îmbrățișeze foarte bine.
Alexandru a zâmbit.
De data aceea nu era zâmbetul unui bărbat frumos și nici grimasa unui monstru.
Era pur și simplu zâmbetul sincer al unui om.
— Știi ce am înțeles, Andreea? a spus el încet. Toată lumea visează la bărbatul care sunt acum. Eu mi-am petrecut viața visând la femeia care ar putea să-l iubească pe omul care eram atunci.
În cele din urmă, „Miliardarul-Porc” nu și-a găsit doar o soție.
A găsit o oglindă care i-a arătat că putea fi iubit fără chipul perfect și fără pielea artificială.
Iar Andreea a înțeles că adevărata avere nu fusese niciodată suma de cincizeci de milioane de lei pentru care tatăl ei o oferise într-o căsătorie.
Adevărata comoară fusese inima pe care reușise să o găsească sub o întreagă construcție de minciuni.