După aceea au urmat facultatea, serviciul, întâlnirea cu Sergiu, nunta, nașterea lui Matei, apoi a Mariei. Viața se învârtea ca un carusel. Avea impresia că acasă totul rămăsese la fel: mama sănătoasă, Ana aproape, toți se vedeau între ei.
Doar că lucrurile se schimbaseră. Mama îmbătrânise — Olga observase asta la ultima vizită. Îi tremurau mâinile, mersul îi devenise nesigur. Și Ana… Ana obosise. Se vedea pe chipul ei, se simțea în oftatul cu care povestea despre drumurile mamei la doctor.
— A devenit tare încăpățânată, spunea Ana atunci, spălând vasele după cină. — Nu vrea să-și ia pastilele, zice că doctorii nu pricep nimic. Eu îi explic că tensiunea trebuie ținută sub control, iar ea îmi răspunde: „Ce știi tu, doar nu ești medic!”
— Și ce spun doctorii? o întrebase atunci Olga, legănând-o pe Maria, care plângea.
— Ce să spună? Vârstă, regim, pastile, liniște. Numai că de unde să iei liniște când ea tot timpul găsește ceva de făcut? Ba spală pe jos, ba pune rufe la spălat. Eu îi spun: „Mamă, vin eu și fac”, iar ea: „Nu trebuie, mă descurc singură”.
Atunci Olga dăduse din cap, dar nu luase în seamă pe deplin vorbele surorii. Avea și ea peste cap destule: Matei abia începuse grădinița și se îmbolnăvea des, Maria trebuia hrănită noaptea, la muncă erau termene și presiune.
Iar acum, stând singură în bucătăria ei, Olga înțelegea limpede: Ana avusese dreptate. Cât timp ea își construia viața din Moscova, sora ducea singură totul în spinare — pe mama, propria familie, serviciul.
A doua zi, Olga a rugat-o pe vecina ei, doamna Galina, să stea câteva ore cu Maria.
— Sigur, draga mea, a acceptat imediat femeia în vârstă. — Du-te și rezolvă ce ai de rezolvat, că eu stau cu cea mică.
Pe Matei l-a lăsat la programul prelungit, iar ea a plecat în centru. Din florărie a cumpărat un buchet mare de trandafiri albi — preferații mamei. Apoi a intrat într-o cofetărie și a luat un tort Napoleon, tot preferatul ei.
Ajunsă acasă, a împachetat repede o geantă: haine de schimb, mâncare pentru copii, medicamente. Dacă pleca, atunci pleca împreună cu amândoi. Matei era deja destul de mare ca să reziste drumului, iar febra Mariei scăzuse.
Seara l-a sunat pe Sergiu, care era încă plecat în delegație.
— Sergiu, mâine plec cu copiii la Kaluga. La ziua mamei.
— Dar Maria? Nu spuneai că e bolnavă?
— Se simte mai bine. Și, dacă se întâmplă ceva, și la Kaluga există doctori. Ana e asistentă, mă ajută.
— Olguța, poate n-ar trebui? în vocea lui se auzea îngrijorarea. — Drumul e lung, ești singură cu copiii, o să te epuizezi.
— Sergiu, trebuie să merg. Înțelegi? Trebuie.
Soțul a tăcut puțin, apoi a spus încet:
— Înțeleg. Du-te, doar ai grijă. Mă suni când ajungeți?
— Te sun.
Dimineața, în timp ce se pregătea de plecare, Olga era numai nervi. Matei făcea mofturi și nu voia să se îmbrace. Maria dormise prost toată noaptea și era moleșită. Și dacă totuși n-ar fi trebuit să plece? Dacă pe drum copilul se simțea mai rău?
Dar era prea târziu să se răzgândească. Olga a chemat un taxi până la gară, a urcat copiii, bagajele și căruciorul. În tren, Matei a privit la început pe geam cu încântare, apoi s-a plictisit și a început să scâncească. Maria dormea în brațele ei, iar Olga se temea să se miște.
Au ajuns la Kaluga pe la prânz. La gară îi așteptau deja Ana și mama. Olga le-a zărit de departe și a înțeles pe loc că făcuse bine că venise. Mama părea atât de fericită, atât de luminoasă! Iar Ana o privea cu uimire, aproape derutată.
— Olga! a strigat prima mama, alergând spre ea și cuprinzând-o în brațe. — Fata mea dragă! Eu credeam că n-o să mai vii. Ana mi-a spus că ai treburi mai importante.
— Mamă, nu există nimic mai important decât tine, a spus Olga, strângând-o tare și simțind cât de fragilă devenise. — Iartă-mă că n-am mai venit de atâta timp.
— Lasă, puiul meu! mama s-a desprins puțin și s-a uitat la nepoți. — Vai, ce mare s-a făcut Matei! Dar Maria ce frumoasă e! Ana, ajut-o pe sora ta cu bagajele.
Ana s-a apropiat și a luat fără un cuvânt una dintre genți. Surorile s-au privit pentru o clipă, iar Olga a văzut în ochii Anei recunoștință.
— Mulțumesc că ai venit, a spus Ana încet.
— Mulțumesc că ai fost lângă mama tot timpul ăsta, a răspuns Olga.
Acasă, mama se agita întruna, punea masa, scotea bunătăți, aducea farfurii. Matei alerga prin apartament, încântat de spațiul nou și de jucăriile pe care bunica le păstra special pentru venirea lui. Maria stătea în poala Anei și o privea foarte serioasă pe mătușa ei.
— Seamănă cu tine la vârsta asta, i-a spus Ana Olgăi. — Tot așa serioasă erai.
— Iar Matei seamănă cu tine. Tot așa neastâmpărat, a zâmbit Olga.
La masă, mama nu se mai oprea din vorbit. Întreba despre viața din Moscova, despre Sergiu, despre serviciu. Se bucura de fiecare nimic: că Matei a învățat să numere până la zece, că Maria începe să spună primele cuvinte.
— Îți amintești, Olga, cum întrebai mereu „de ce” când erai mică? a râs mama. — „De ce e soarele galben? De ce ploaia e udă?” Ana obosise deja să-ți răspundă, iar tu tot întrebai.