Am șaizeci și patru de ani și, de multă vreme, locuiesc singură într-un apartament mare cu trei camere. Copiii mei au crescut, și-au întemeiat propriile familii și s-au mutat în orașe diferite. Soțul pe care l-am iubit a murit în urmă cu zece ani.
La început am încercat să folosesc toate camerele și să păstrez în fiecare dintre ele aceeași ordine și căldură ca odinioară. Cu timpul însă am înțeles că pentru o femeie singură era prea mult spațiu. Curățenia îmi consuma tot mai multă energie, iar cheltuielile lunare deveneau din ce în ce mai apăsătoare.
La pensie, un venit în plus nu strică niciodată. Așa că, într-o zi, m-am hotărât să închiriez una dintre camere.
O perioadă destul de lungă a locuit cu mine o femeie minunată, pe nume Elena, cam de aceeași vârstă cu mine. Ne-am înțeles încă de la început, trăiam liniștit sub același acoperiș, nu ne amestecam în problemele celeilalte și respectam fără excepție înțelegerile dintre noi. Cu câteva luni în urmă însă, Elena s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de îngrijire permanentă, iar copiii ei au dus-o la ei, într-un alt oraș.
Apartamentul a devenit din nou neobișnuit de tăcut. Atunci am pus un nou anunț pentru camera liberă.
Nu s-a găsit imediat un chiriaș potrivit. Înțelegeam de ce: nu oricine își dorește să închirieze o cameră de la o proprietară în vârstă care trăiește singură. Studenții se tem că vor primi observații la nesfârșit și că fiecare pas le va fi verificat, iar cuplurile tinere caută, de regulă, o locuință numai pentru ele. Cei care mă sunau uneori lăsau o impresie atât de suspectă, încât încheiam discuția după doar câteva minute.
După aproape o lună, a sunat din nou telefonul. De data aceasta era un bărbat. S-a prezentat drept Gheorghe, mi-a spus că avea șaizeci și unu de ani și că dorea să închirieze camera pentru o perioadă îndelungată.
Recunosc, la început m-am îndoit. Să lași un bărbat adult, complet necunoscut, să intre în propria ta locuință nu este o decizie lipsită de riscuri. Totuși, după ce am cântărit situația, am hotărât să nu-l refuz din prima. Apartamentul era al meu și tot eu stabileam regulile. Putea să vină, să vadă camera, să audă condițiile mele, iar apoi urma să decid. Dacă nu-mi plăcea omul, pur și simplu îi spuneam că nu este potrivit.
În aceeași seară, Gheorghe a apărut la ușa mea. Nu avea nimic neobișnuit în înfățișare: părul cărunt, haine curate și îngrijite, gesturi liniștite și o voce joasă. A cercetat atent camera și a dat mulțumit din cap.
— Te avertizez de la început: aici sunt câteva reguli clare, am spus eu, rămânând în pragul holului. Nu accept gălăgie, musafiri aduși fără să-mi spui și petreceri cu alcool. După ce mănânci, bucătăria și vasele trebuie lăsate curate. Dacă nu-ți convin condițiile sau începi să le încalci, încheiem imediat înțelegerea. Nu voi purta discuții interminabile și nu voi face compromisuri.
Gheorghe a fost de acord cu tot ce i-am enumerat. A dat de câteva ori din cap, mi-a plătit prima lună și a primit cheia.
La început, traiul nostru împreună a fost aproape ideal. În primele două săptămâni abia dacă ne vedeam. Chiriașul era tăcut și discret. Dimineața pleca să-și rezolve treburile, se întorcea spre seară, își fierbea apă pentru ceai și se retrăgea în camera lui. Mie îmi convenea acest aranjament. Fiecare își vedea de viața sa și nu-l deranja pe celălalt.
Cu timpul, am început totuși să schimbăm câteva cuvinte. Într-o zi de weekend ne-am întâlnit în bucătărie. Tocmai scoteam din cuptor o plăcintă cu mere făcută în casă, iar Gheorghe venise să bea un pahar cu apă. Am intrat într-o conversație obișnuită și, din politețe, i-am oferit o felie. A acceptat cu plăcere. În cele din urmă ne-am așezat amândoi la masă și am băut ceai.
Atunci am aflat pentru prima dată cât de complicată fusese viața lui. Mi-a povestit că trăise mulți ani cu o femeie cu care avusese o relație de soț și soție, deși nu fuseseră căsătoriți oficial. Nu avea o locuință a lui. După spusele sale, toți banii câștigați se duceau pe cheltuielile comune și pe gospodărie. Cu puțin timp înainte, partenera lui îl dăduse însă afară din apartament, pe neașteptate.
Copiii din prima lui căsătorie erau de mult independenți, locuiau departe și abia dacă găseau timp să vorbească cu tatăl lor. În concluzie, bărbatul ajunsese să nu aibă unde să stea.
Povestea cu atâta tristețe, încât nu am putut să nu-l compătimesc.
După aceea, am început să petrecem uneori serile la o cană de ceai. Pentru mine, Gheorghe era doar un vecin plăcut, un om căruia soarta nu-i fusese prea favorabilă. Era ușor să stai de vorbă cu el, să-ți amintești lucruri din trecut și să alungi puțin singurătatea.
La aproximativ o lună și jumătate după mutarea lui s-a întâmplat însă ceva ce nu plănuisem în niciun fel.
În ziua aceea m-a cuprins brusc o tristețe grea. Mi-am amintit de tinerețe, de soțul meu plecat dintre cei vii și de anii fericiți care trecuseră. Nu aveam deloc o stare bună. Gheorghe a venit cu o sticlă de vin bun și mi-a propus să stăm puțin împreună în bucătărie. Am vorbit despre trecut, ne-am spus întâmplări din viață și ne-am amintit cum eram pe vremea când amândoi eram tineri.