— Camerele au înregistrat totul. Acum vom afla cine a decis să umble la banii altcuiva, spuse calm Andreea, așezând telefonul în mijlocul mesei.
Încăperea păru să se strângă în jurul lor.
Mihai rămase nemișcat lângă dulapul cu acte. Mariana își opri degetele pe mânerul genții. Simona își aruncă privirea spre mamă atât de repede, încât aproape nimeni n-ar fi observat.
Andreea observă.
Acel schimb scurt de priviri îi spuse mai mult decât orice mărturisire. Înțelese definitiv că nu adunase degeaba rudele soțului și că făcuse bine că păstrase înregistrarea.
— Ce camere? întrebă prima soacră-sa, revenindu-și. Ai înnebunit? Îți supraveghezi propria familie?
Andreea se așeză în fața ei și își împreună mâinile pe masă.
— În propriul meu apartament am încercat să aflu de ce dispar bani din seiful meu.
— Iar începi cu seiful acela, murmură Mihai, trecându-și palma peste față. Poate că ai mutat singură bancnotele și ai uitat.
Andreea îl privi cu atenție.
Altădată, după asemenea cuvinte, ar fi început imediat să se apere. Ar fi adus caietul, ar fi explicat fiecare notiță, ar fi numărat banii de câteva ori și ar fi încercat să demonstreze că nu-și pierduse mințile.
Dar în ultimele săptămâni obosise să-i explice evidența unui om care o asculta doar până când discuția ajungea la familia lui.
— Nu am uitat nimic, răspunse ea liniștit. În câteva clipe veți vedea cu toții.
Simona zâmbi batjocoritor, însă colțul gurii îi tresări nervos.
— Atunci pornește spectacolul. M-am săturat să ne prezinți ca pe niște hoți.
— Bine, încuviință Andreea. Să privim.
Atingerea degetului ei activă filmarea.
Cu o lună în urmă, Andreea nu și-ar fi imaginat că într-o zi își va așeza familia soțului la propria masă și le va arăta imaginile în care unul dintre ei îi deschidea seiful.
Totul începuse atât de discret, încât, la început, fusese supărată mai ales pe ea însăși.
La sfârșitul lui mai, hotărâse să verifice suma pusă deoparte pentru tratamentul mamei sale.
Elena locuia într-o altă parte a orașului. Trecuse de curând printr-o operație și avea nevoie de investigații medicale plătite, de medicamente și de ajutor pentru treburile casei.
Andreea nu obișnuia să păstreze sume mari în locuință, așa că cea mai mare parte a banilor se afla într-un cont bancar. Ținea însă și o rezervă în numerar. Uneori trebuia achitată imediat o procedură, alteori era nevoie urgentă de un medicament care nu se găsea la farmacia obișnuită sau trebuia să-i dea bani femeii care o ajuta pe mama ei să cumpere alimente.
Nota fiecare cheltuială într-un caiet separat.
Nu pentru că ar fi fost zgârcită.
Pur și simplu era obișnuită să țină sub control lucrurile de care depindea sănătatea unei persoane dragi.
Seiful mic era montat în partea de jos a unui dulap din camera ei de lucru. Cheia se afla într-un sertar al biroului, ascunsă într-un penar închis, alături de câteva stickuri de memorie.
Andreea nu considerase necesar să instaleze o încuietoare cu cifru. Apartamentul îi aparținea, străinii intrau foarte rar, iar rudelor le acordase încredere.
Prima dată lipsea o sumă mică.
Numără bancnotele de două ori, apoi deschise caietul și își plimbă degetul peste rândurile ordonate.
Banii ar fi trebuit să fie acolo.
Nu cumpărase nimic, nu dăduse bani nimănui și nu deschisese plicul respectiv de câteva zile.
— Probabil sunt obosită și am greșit, șopti ea, închizând seiful.
În acea seară, Mihai se întoarse târziu. Mâncă, apoi îi povesti că mama lui îl rugase să vină în weekend, fiindcă Simona avea din nou niște probleme.
Andreea îl asculta doar pe jumătate. Gândurile îi reveneau mereu la bancnotele dispărute.
Suma nu era suficient de mare încât să ridice imediat alarma. Era însă destul de importantă ca neliniștea să nu dispară.
O săptămână mai târziu, întâmplarea se repetă.
De data aceasta lipseau mult mai mulți bani.
Andreea stătea pe podea, lângă dulap, cu caietul deschis pe genunchi și cu ochii fixați pe notițele ei precise.
Din bucătărie se auzea apa curgând. Mihai spăla cana rămasă după vizita recentă a Marianei.
Soacră-sa venise în timpul zilei. Aducese o pungă cu mere, băuse ceai, se plânsese de o vecină și se plimbase îndelung prin apartament. Spusese că se uită după o pătură pe care voia să i-o ceară Andreei pentru casa de la țară.
Simona trecuse seara, când Andreea încă era acasă. Ceruse un încărcător, iar apoi devenise brusc interesată de camera de lucru.
— La tine e ca în biroul unui director, spusese ea, privind biroul și dulapurile. Totul e pus la locul lui. Aproape că ți-e teamă să atingi ceva.
Atunci Andreea nu acordase atenție vorbelor.
Acum și le amintea și devenea tot mai atentă.
În familia soțului, Simona se purtase întotdeauna ca și cum ceilalți ar fi trebuit să se dea puțin la o parte pentru ca ei să-i fie mai comod.
Avea treizeci și patru de ani, era zgomotoasă, strălucitoare și mereu prinsă într-o idee nouă.
Ba voia să facă bijuterii lucrate manual, ba să deschidă o pagină despre modă, ba să pornească împreună cu o prietenă un mic magazin de haine.