Fiecare proiect începea cu declarații entuziaste și se stingea în liniște. Aproape toate cereau însă bani, timp și implicarea rudelor.
Mihai își ajuta sora fără să stea prea mult pe gânduri.
O ducea cu mașina unde avea nevoie, plătea livrări, îi repara laptopul și îi împrumuta bani „până săptămâna viitoare”.
Andreea nu se amestecase mult timp. Apoi observase că, dintr-un motiv greu de înțeles, săptămâna următoare nu sosea niciodată pentru Simona.
— Este sora mea, îi explica Mihai. Trece printr-o perioadă dificilă.
— Perioada asta dificilă durează de cinci ani, izbucnise Andreea într-o zi.
Mihai se supărase de parcă nu pe Simona o criticase, ci pe el.
După acea discuție, Mariana îl sunase două zile la rând și ofta atât de apăsat, încât Andreea o auzea chiar și fără difuzor.
Andreea nu fusese niciodată împotriva ajutorului.
Dar una era să ajuți un om, și alta era să-l lași să trăiască permanent pe cheltuiala altora.
Acum cineva îi lua banii din seif. Puțin câte puțin, cu grijă, bazându-se pe faptul că ea nu va observa sau că își va atribui singură greșeala.
A treia întâmplare fu cea care o hotărî.
Andreea se întoarse acasă mai devreme decât de obicei. La centrul cultural unde lucra fusese anulată o întâlnire cu niște colaboratori.
Apartamentul era gol.
Totuși, în camera de lucru, pe birou, se afla un pix pe care ea îl pusese cu siguranță dimineața într-un pahar.
Sertarul era închis. Ușa seifului era și ea închisă. La prima vedere, totul părea perfect.
Doar că Andreea nu mai avea încredere în ordinea aparentă.
Numără banii.
Din nou lipsea o sumă.
De data aceasta nu-și chemă soțul și nu puse întrebări rudelor.
Fără dovezi, orice acuzație s-ar fi transformat rapid într-o discuție despre suspiciunea, zgârcenia și caracterul ei dificil.
Chiar în acea seară comandă o cameră mică, ce înregistra pe un card de memorie și trimitea notificări pe telefon.
Nu voia să-și urmărească familia.
Voia doar să-și apere lucrurile în propriul apartament.
Montă dispozitivul pe raftul de sus al bibliotecii. Obiectivul era îndreptat spre birou și spre ușa seifului. Alături se aflau câteva cutii cu acte și o lampă veche, astfel încât camera nu atrăgea aproape deloc atenția.
Cheia o lăsă intenționat în același loc.
Penarul cu stickurile rămase în sertarul biroului.
Nu intenționa să provoace pe nimeni. Înțelegea însă că, dacă cheia fusese găsită o dată, avea să fie luată din nou.
Primele două zile nu se întâmplă nimic.
Mihai intră să ia un încărcător. Mariana aduse un borcan cu miere și, ca de obicei, inspectă locuința cu privirea unui proprietar. Simona scrise că va trece seara, dar nu mai apăru.
În a treia zi, Andreea rămase mai mult la mama ei.
Când ajunse aproape de casă, deschise aplicația și văzu notificarea de mișcare. Înregistrarea durase puțin peste opt minute.
Pe ecran apăru mai întâi Simona.
Intră în cameră cu grijă, dar nu se furișa. Părea mai degrabă o persoană convinsă dinainte că are dreptul să se afle acolo.
Purta o jachetă deschisă la culoare, avea părul prins într-o clamă mare și ținea telefonul în mână.
Se opri să asculte, apoi se apropie de birou și deschise sertarul de sus.
Nu căută mult.
Scoase imediat penarul, îl deschise și luă cheia.
Andreea privea filmarea în mașină fără să-și dea seama cât de tare strângea volanul. Degetele i se albiseră de tensiune.
În înregistrare, Simona se așeză lângă seif, deschise ușa și scoase un plic pe care Andreea îl etichetase. Numără banii fără grabă, desprinse câteva bancnote, le ascunse în buzunarul lateral al genții și puse restul la loc.
Apoi închise seiful și așeză cheia cu grijă în penar.
Înainte să iasă, îndreptă pixul de pe birou.
Tocmai asemenea detalii o făcuseră pe Andreea să simtă că cineva umblă prin cameră.
Filmarea se termină.
Câteva minute, Andreea rămase în mașină.
În curte, o femeie încerca să convingă un cățel mic să meargă acasă. Un adolescent își împingea bicicleta spre intrare. Undeva se trânti o ușă.
Viața obișnuită nu avea de gând să se oprească doar pentru că pe telefonul ei apăruse dovada unui furt din familie.
Primul impuls fu să-l sune imediat pe Mihai.
Dar îi auzi deja răspunsurile posibile:
„Nu se poate.”
„Ai înțeles greșit.”
„Simona n-ar face niciodată așa ceva.”
„De ce ai instalat o cameră?”
Andreea puse telefonul în geantă și urcă în apartament.
Seara își întâmpină soțul cu calm. Îi servi cina, îl întrebă cum fusese ziua și ascultă povestea despre o imprimantă de la serviciu care se stricase.
Mihai nu observă nimic.
De fapt, rareori observa ce se întâmpla dacă lucrurile nu îl priveau direct.
— A trecut Simona astăzi? întrebă Andreea în timp ce turna apă în pahar.
— Da, parcă. Mai întâi a fost la mama, apoi aici. I-am lăsat cheile dimineață. A zis că uitase uscătorul de păr la noi.
Andreea puse încet paharul pe masă.
— I-ai dat surorii tale cheia de la apartamentul nostru?
— Da. Și ce e atât de grav? Nu e o străină.
— De cât timp vine aici când eu nu sunt acasă?
Mihai se încruntă.
— Andreea, nu începe iar. Uneori are nevoie de ceva. Și mama poate să treacă pe aici. Știi doar.