— Sorina, nu mai pune costumele de baie în valiză. Și crema de protecție solară o poți pune la loc. Nu ne mai trebuie. De fapt, nu mai împacheta nimic. Închide valiza și pune-o înapoi pe dulap.
Sorina a rămas nemișcată în mijlocul dormitorului, strângând în mâini o pălărie galbenă de soare, cumpărată pentru unul dintre băieți. Câteva clipe nici măcar nu a clipit. Apoi s-a ridicat încet deasupra valizei deschise, care ocupa aproape jumătate din patul conjugal. Capacele ei ridicate semănau cu gura unei creaturi uriașe. Toată seara, Sorina a umplut-o cu grijă, așezând înăuntru lucrurile necesare pentru călătoria pe care o așteptaseră de atâta timp.
Înăuntru erau deja puse în teancuri ordonate șorturile gemenilor, rochiile ei subțiri de vară, tricourile și costumul de baie cumpărat recent pentru Radu, găsit cu o săptămână înainte la reducere. Mai erau puțin peste douăsprezece ore până la zbor. Mașina pentru aeroport era comandată la patru dimineața, iar întregul apartament era cuprins de agitația aceea specială a plecării, când până și aerul pare să miroasă a drum, bagaje și mare.
— Radu, nu e deloc amuzant, a spus ea, încercând să zâmbească, deși buzele îi tremurau fără voia ei. Sorina a pus pălăria copiilor peste tricourile împăturite. Vrei să faci o glumă ca să nu mai fiu atât de tensionată? Sunt deja la limită. Vlad tușește de dimineață și mă tem să nu se îmbolnăvească înainte de zbor. Mai bine du-te și verifică încă o dată dacă toate actele sunt în dosar.
Radu stătea în pragul dormitorului, cu umărul sprijinit de tocul ușii. Din afară ar fi părut calm și stăpân pe situație. Sorina trăia însă cu el de șapte ani și îi cunoștea prea bine gesturile. Își ținea brațele strâns încrucișate la piept, ca și cum s-ar fi îmbrățișat singur pentru a-și ascunde palmele. Purta tricoul vechi în care umbla de obicei prin casă, însă chipul lui nu avea nimic din relaxarea obișnuită a unei seri.
Părea că venise să anunțe o veste proastă. Iar faptul că privea insistent spre plintă, evitând ochii soției, o neliniștea mai mult decât orice.
— Nu glumesc, Sorina, a spus el sec. Nu e nicio glumă. Nu mai plecăm. Acum vreo jumătate de oră am anulat rezervarea la hotel și am cerut rambursarea biletelor. Am anulat și mașina.
Sorina a simțit ca și cum înăuntrul ei s-ar fi apăsat brusc un întrerupător. Toate emoțiile au dispărut, lăsând în urmă doar o neîncredere rece, aproape paralizantă. S-a așezat încet pe marginea patului, direct peste cămășile călcate pe care urma să le pună în bagaj. Cuvintele lui nu reușeau să capete sens în mintea ei. Totul părea un vis absurd, din care urma să se trezească în orice clipă.
— Ce înseamnă că ai anulat? a întrebat ea în șoaptă, fără să-și ia ochii de la el. Radu, îți dai seama ce spui? Ne-am pregătit un an întreg pentru vacanța asta. Am pus deoparte fiecare ban de care ne-am putut lipsi. Copiii au nevoie de aer marin. Știi foarte bine ce ne-a spus pneumologul. Iar biletele sunt nerambursabile. Putem pierde o sumă uriașă!
— Nu pierdem nimic dacă începem, în sfârșit, să gândim și nu mai trăim numai după impulsuri, a răspuns Radu.
S-a desprins de tocul ușii și a intrat în dormitor, însă nu s-a apropiat de pat. Parcă valiza deschisă ar fi fost un obiect periculos.
— Mi-am revizuit prioritățile. Nu e momentul să aruncăm banii pe lucruri inutile. Totul se scumpește, nimic nu mai este sigur, iar noi eram gata să cheltuim două sute cincizeci de mii de ruble ca să stăm o săptămână pe plajă, să ne prăjim la soare și să plătim animatori. Asta nu este normal. Este iresponsabilitate financiară. Un adevărat infantilism, Sorina.
— Infantilism?
Sorina s-a ridicat brusc.
Nedumerirea îi dispăruse din glas. În locul ei rămăsese o răceală tăioasă.
— Pentru tine grija față de sănătatea propriilor copii înseamnă infantilism? Primul meu concediu adevărat după trei ani este infantilism? Radu, unde sunt banii? Dacă ai anulat rezervarea, o parte din sumă trebuie să se întoarcă. Unde sunt banii noștri?
Atunci, dinspre bucătărie, s-a auzit clinchetul unei linguri lovind o ceașcă de porțelan. Au urmat pași înceți, târșiți.
În pragul dormitorului a apărut Doina, mama lui Radu.
Ținea ceașca de cafea cu ambele mâini, de parcă ar fi purtat un trofeu de mare preț. Pe chipul ei era întipărită expresia condescendentă pe care Sorina o știa atât de bine. Așa privește cineva convins că deține singur înțelepciunea și că tocmai i-a salvat pe ceilalți de la o greșeală cumplită.
Doina venise îmbrăcată în costumul ei bun, deși cu doar o oră înainte spusese că trecuse pe acolo pentru a-și vedea nepoții înainte de plecarea lor.
— De ce vorbești așa cu Sorina, Radule? a întrebat ea cu blândețe, folosind vocea aceea joasă și catifelată care îi provoca nurorii o tensiune instantanee. Ea pur și simplu nu știe încă să privească lucrurile în ansamblu. Vrea plăceri imediat, ca greierele din poveste. Așa sunt femeile: cheltuie ultimul ban pe haine, distracții și călătorii, iar după aceea se plâng că nu le-a mai rămas nimic. Noi, cei crescuți altfel, gândim mai profund. Ne gândim la temelie. La ziua de mâine.