Șoaptele au început în sală înainte ca Andrei să ajungă la directoare.
Apoi s-au auzit chicoteli.
Cineva din spatele meu nici măcar nu s-a obosit să vorbească mai încet.
— Ce naiba e în neregulă cu băiatul ăsta?
Am strâns mai tare programul festivității în mâini.
Andrei nu a tresărit.
A continuat să traverseze scena îmbrăcat într-o rochie roșu-aprins.
Tivul îi ajungea puțin sub genunchi, iar fusta se legăna ușor la fiecare pas. Sub lumina puternică a reflectoarelor, materialul părea și mai intens decât acasă.
Prea strident, mi-am spus.
Prea vizibil.
Exact ceea ce mă temusem.
Andrei a ajuns la directoare, i-a strâns mâna, și-a primit diploma, apoi s-a întors către sala în care stăteau aproape șase sute de oameni.
Unii îl priveau cu ochii larg deschiși.
Alții râdeau.
Câțiva elevi își țineau telefoanele ridicate.
Am observat un băiat din ultimul an cum se apleacă spre colegul lui, râzând în timp ce îl filma pe Andrei coborând de pe scenă.
Fiul meu vedea tot.
Și totuși continua să meargă.
Stăteam în al treilea rând și eram singura persoană din sală care știa de ce purta acea rochie.
Cu două săptămâni înainte, Andrei îmi spusese ce intenționează să facă.
Era ora două dimineața, iar în ultima perioadă niciunul dintre noi nu mai dormea aproape deloc.
L-am găsit la masa din bucătărie, cu o cană de ceai în față, neatinsă.
De câteva săptămâni, casa noastră devenise înspăimântător de tăcută.
Fiecare cameră îmi amintea că o persoană nu mai era acolo.
Când am intrat, am văzut materialul roșu împăturit cu grijă pe genunchii lui Andrei.
Am simțit cum mi se strânge totul în piept.
— Andrei…
Și-a ridicat privirea.
Părea epuizat.
La optsprezece ani, semăna atât de mult cu sora lui geamănă, încât uneori mă durea fizic să mă uit la el.
— Ce faci cu rochia aceea?
A coborât ochii.
— Vreau să o port la absolvire.
Pentru câteva secunde am crezut că nu auzisem bine.
— Vrei să faci ce?
El a desfăcut rochia.
Recunoșteam fiecare centimetru de material.
Eu îl ajutasem să fie ales.
Maria insistase să fie roșie.
Andrei și-a trecut degetele peste țesătură.
— O voi purta.
Am tras scaunul din fața lui și m-am așezat.
— Nu.
— Mamă…
— Nu, Andrei.
Chipul lui a rămas nemișcat.
Mi-am coborât glasul.
— Înțelegi ce vor face oamenii?
— Da.
— Vor râde de tine.
— Știu.
— Te vor fotografia.
— Știu.
— Vor pune totul pe internet.
— Știu.
M-am aplecat peste masă.
— Te vor distruge.
Andrei m-a privit drept în ochi.
— Știu, mamă.
Apoi a adăugat:
— Dar nu contează.
— Pentru mine contează.
Privirea i s-a îmblânzit, însă nu a împăturit rochia.
— Andrei, te rog. Ai trecut deja prin prea multe.
Amândoi știam la ce mă refeream.
Cu doar câteva luni înainte, familia noastră arăta cu totul altfel.
Maria și Andrei se întrecuseră toată viața în orice lucru posibil.
Cine lua nota mai mare.
Cine termina primul micul dejun.
Cine prindea locul din față în mașină.
Dincolo de glumele și înțepăturile lor se ascundea însă o legătură rară. Erau de nedespărțit.
Apoi Maria s-a îmbolnăvit.
Totul s-a schimbat mai repede decât am fi putut accepta.
Discuțiile despre absolvire au fost înlocuite de drumuri la spital.
Planurile pentru facultate au devenit liste cu orele medicamentelor.
Iar rochia pe care Maria o aștepta cu nerăbdare a rămas agățată într-o husă.
Apoi am pierdut-o.
După aceea, Andrei a încetat să mai vorbească despre absolvire.
În scurt timp, aproape că a încetat să mai vorbească în general.
Tatăl lui, Dorin, își trăia durerea într-un cu totul alt fel.
Devenise furios.
Pe medici.
Pe mine.
Pe el însuși.
Pe întreaga lume.
Cu timpul, chiar și Andrei a ajuns ținta furiei lui.
De aceea, atunci când fiul meu i-a spus ce avea de gând să poarte, Dorin a reacționat exact cum mă temusem.
— Nici să nu te gândești.
Andrei stătea în mijlocul sufrageriei, strângând rochia la piept.
— Este absolvirea mea.
— Atunci îmbracă-te ca un absolvent.
— Asta voi face.
Dorin l-a privit fix.
— Ce încerci să demonstrezi?
— Nimic.
— Atunci nu transforma ceremonia într-un circ.
Chipul lui Andrei s-a încordat.
— Nu este despre tine.
Dorin s-a ridicat.
— Și nici despre sora ta nu ar trebui să fie.
Am văzut cum Andrei s-a retras un pas în urma acelor cuvinte.
Dorin a observat și el, dar nu și-a cerut scuze.
A arătat spre rochie.
— Nu am de gând să stau acolo și să mă uit cum oamenii râd de fiul meu.
Andrei a răspuns încet:
— Atunci nu veni.
Expresia lui Dorin s-a schimbat.
Pentru o clipă cumplită, am sperat că avea să-și recunoască greșeala.
În schimb, și-a luat cheile.
— Bine.
La festivitate nu a venit.
Nici cel mai bun prieten al lui Andrei, Bogdan, nu a primit ideea mai bine.
La început, Bogdan a crezut că Andrei glumește.
Apoi Andrei i-a arătat rochia.
În ziua următoare, Bogdan nu i-a mai răspuns la mesaje.
Când l-am întrebat pe fiul meu, a ridicat din umeri.
— Nu vrea să aibă nimic de-a face cu asta.
— Nu te doare?
— Bineînțeles că mă doare.
S-a întors într-o parte.
— Dar asta nu schimbă nimic.
Școala a aflat ce plănuia Andrei chiar în dimineața absolvirii.
Nici acum nu știu cine le-a spus.