Gheorghe Marin locuia aproape de marginea satului. Nu fiindcă i-ar fi urât pe oameni sau ar fi vrut cu tot dinadinsul să se ferească de vecini, ci pentru că viața îl împinsese încet, fără zgomot, într-un loc al lui. Casa se afla dincolo de ultimele gospodării, aproape de pădure, pe un dâmb de unde satul se vedea până în cele mai îndepărtate colțuri. Cu aproape treizeci de ani în urmă, bărbatul își ridicase singur casa din bușteni. De atunci, trăise acolo fără nimeni alături.
Sătenii îl socoteau de multă vreme un om ursuz. Nu era rău și nici nu căuta ceartă, doar că vorbea puțin, se ținea deoparte și nu se amesteca în viața nimănui. Nu mergea la întâlnirile din sat, iar la magazin cobora cam o dată pe săptămână, lua pâine, mălai, lapte, chibrituri și se întorcea acasă fără să piardă vremea la taifas. Nu sărbătorea aproape niciodată și nu primea musafiri. Totuși, când cineva venea la el cu o treabă, rareori refuza. Repara un pridvor, ascuțea un fierăstrău, îndrepta o căruță sau potcovea un cal. Avea mâini pricepute, fără îndoială. Numai la vorbă nu se pricepea. Răspundea scurt, în câteva cuvinte, și aproape niciodată nu începea el o conversație.
Femeile care se întâlneau lângă fântâna satului discutau adesea despre motivul pentru care devenise așa. Unele spuneau că fusese grav rănit în război, pe când era tânăr. Altele susțineau că soția îl părăsise cu mulți ani în urmă. Câteva erau convinse că omul avea pur și simplu ceva în neregulă. Gheorghe Marin nu le oferea nicio explicație și își vedea mai departe de viața lui. Se trezea în jur de cinci dimineața, aprindea focul, bea ceai tare cu pesmeți și se apuca de lucru. Primăvara și vara se ducea deseori în pădure, iar iarna își petrecea aproape toate zilele în atelier. Făcea mobilă: mese solide, scăunele, dulăpioare. Pe fiecare piesă o împodobea cu o sculptură fină și atentă, cum rar se mai vedea la alți meșteri. O dată pe lună venea un negustor din orașul apropiat, lua mobila gata făcută și o vindea mai departe. Din banii aceia trăia Gheorghe Marin.
Ajunsese la șaizeci și doi de ani. Nu avusese familie și nici copii. Mama murise demult, iar tatăl se stinsese cu mult înaintea ei. Avusese cândva un frate, dar acesta băuse mult și, într-o iarnă, înghețase nu departe de râu. După moartea lui, Gheorghe rămăsese cu adevărat singur. În serile lungi de iarnă, când vântul urla în horn și lemnele trosneau încet în sobă, se așeza lângă fereastră și privea ninsoarea. Atunci tăcerea din casă devenea atât de adâncă, încât îi țiuiau urechile. Dar și de tăcerea aceea se obișnuise. Când un lucru durează ani întregi, omul ajunge să se deprindă aproape cu orice.
Numai că, într-o zi de aprilie, viața lui s-a schimbat.
Gheorghe coborâse în orașul din apropiere ca să-i predea negustorului o nouă serie de mobilă și să treacă pe la spital. În ultima vreme, spatele îl durea atât de tare, încât noaptea abia reușea să doarmă. Pe coridorul spitalului era cald și înăbușitor, iar rândul înainta cu greu. În jurul lui stăteau mai ales femei cu copii. Gheorghe se așeză pe un scaun tare, lângă perete, și începu să aștepte. Lângă el se afla o femeie pe care nu o mai văzuse niciodată. Mai târziu avea să afle că lucra la protecția copilului. Vorbea la telefon, iar bărbatul nu avea cum să nu audă aproape tot ce spunea.
— Fetița are nouă ani, explica femeia cuiva de la celălalt capăt al firului. Nu mai vorbește deloc. A amuțit după un incendiu. Părinții au murit, iar nimeni nu vrea să o ia. Se află în centru de plasament de aproape doi ani. Nu are rude. Merge la școală și învață bine, dar nu scoate niciun cuvânt. Nici zgomot nu face. E tăcută ca o umbră.
Gheorghe continua să stea nemișcat, însă înăuntrul lui se ridica încet o senzație grea, greu de înțeles. Nu putea spune ce anume îl tulburase. În seara aceea, după ce s-a întors acasă, s-a răsucit ore întregi în pat și nu a reușit să adoarmă. Îi revenea mereu în minte fetița aceea de nouă ani, care trăia într-un centru de plasament și nu vorbea cu nimeni. Era singură. Aproape la fel ca el. Doar că el avea șaizeci și doi de ani, iar ea numai nouă.
A doua zi dimineață, Gheorghe s-a întors în oraș. A găsit sediul protecției copilului și a stat câteva minute în fața ușii, fără să se hotărască să intre. Apoi a făcut un gest scurt cu mâna, s-a închinat pe neașteptate — deși nu se socotise niciodată un om deosebit de credincios — și a deschis ușa.
Femeia pe care o întâlnise în spital și-a ridicat uimită privirea. În fața ei se afla un bărbat trecut de prima tinerețe, în cămașă uzată și bocanci vechi de lucru. Arăta cât se poate de puțin ca un om venit să ceară un copil.
— Vreau să o iau pe fetița aceea, spuse Gheorghe încet. Pe cea care a încetat să vorbească după incendiu.
Femeia îl privi câteva clipe, de parcă încerca să-și dea seama dacă omul glumea, apoi întrebă cu grijă:
— Înțelegeți în ce vă băgați? Un copil nu este o piesă de mobilier și nici o mână de ajutor pentru gospodărie. Copiii pot fi foarte greu de crescut. Iar în cazul acesta, cu atât mai mult. Fetița nu vorbește deloc. Vă dați seama?