Seara aceea începuse cât se poate de obișnuit.
Atât de obișnuit, încât multă vreme după aceea m-am tot gândit că, dacă aș fi putut să mă întorc cu câteva minute în urmă, aș fi observat cu siguranță ceva.
O pauză prea lungă.
O privire schimbată.
O mișcare neliniștită a mâinii.
Orice semn care m-ar fi avertizat dinainte.
Dar nu fusese nimic.
Radu stătea la masa din bucătărie și lucra la laptop.
Pe ecran, după cum mi-a spus, avea o prezentare pentru investitori.
Părea concentrat.
Puțin obosit, poate.
Am pus lângă el o cană de ceai negru cu bergamotă.
— Preferatul tău, am spus.
A ridicat privirea.
— Mulțumesc.
A zâmbit și m-a sărutat pe obraz.
Totul părea atât de familiar, atât de firesc, încât i-am zâmbit și eu.
Locuiam împreună de șapte ani.
Știam cum își încrețește fruntea când încearcă să rezolve o problemă.
Știam că, atunci când muncește sub presiune, începe să bată ritmic cu degetele în masă.
Știam și că detestă ceaiul răcit.
Tocmai de aceea, ceea ce am văzut apoi m-a durut aproape fizic.
Eram pe punctul de a ieși din bucătărie când am auzit degetele lui alergând cu repeziciune pe tastatură.
La început n-am dat atenție sunetului.
După câteva clipe însă, m-am oprit fără să știu de ce.
Radu scria prea repede.
Nu avea ritmul unui om care corectează o prezentare de afaceri.
Părea că se grăbește.
L-am privit în reflexia ușii de sticlă a dulapului.
Pe chipul lui era un zâmbet.
Dar nu zâmbetul pe care îl păstra pentru mine.
Era altceva.
Un zâmbet mulțumit de sine.
Un zâmbet plin de anticipare.
M-am prefăcut că îmi uitasem telefonul.
— Mă întorc imediat.
Nici măcar nu mi-a răspuns.
Am ieșit pe hol și am așteptat câteva secunde.
Apoi am auzit scaunul mișcându-se.
Radu se ridicase.
A mers spre baie.
M-am întors în bucătărie.
Laptopul rămăsese deschis.
Primul lucru pe care l-am văzut a fost sigla unei companii aeriene pe care o recunoșteam.
Apoi au apărut datele.
Ruta.
București — Doha.
Două bilete la clasa business.
Pasageri:
Radu Petrescu.
Ioana Dobre.
Am recitit numele de mai multe ori.
Ioana.
O cunoșteam.
Bineînțeles că o cunoșteam.
Lucra la firma cu care Radu colaborase în ultimele luni.
Era tânără.
Frumoasă.
Întotdeauna îmbrăcată impecabil.
Cu câteva luni înainte, Radu o pomenise la cină.
„Noua coordonatoare de proiect.”
Atunci nu m-am gândit la nimic.
De ce aș fi făcut-o?
Aveam încredere în soțul meu.
Iar în clipa aceea, încrederea aceea s-a prăbușit peste mine ca un zid.
Am închis laptopul și m-am întors în cameră.
După un minut, Radu a ieșit din baie.
— De ce ești atât de palidă?
— E înăbușitor aici.
S-a uitat la mine câteva secunde.
— Fereastra e deschisă.
— Știu.
M-am apropiat de geam.
Și, pentru prima dată în cei șapte ani de când eram împreună, mi-am privit soțul ca pe un străin.
⸻
În seara aceea, Radu a continuat să mintă.
Calm.
Sigur pe el.
De parcă își repetase dinainte fiecare replică.
— Mâine trebuie să plec.
Mi-am ridicat ochii din farfurie.
— Unde?
— La Doha.
— La Doha?
— Da.
— Dar spuneai că negocierile se vor desfășura online.
Pentru o clipă a tăcut.
— S-au schimbat lucrurile.
— Cât timp vei lipsi?
— Câteva zile.
Am încuviințat.
— Am înțeles.
El și-a continuat cina.
— Sunt investitori acolo. Trebuie să discut personal cu ei.
Mă uitam la mâinile lui.
La ceas.
La telefonul așezat lângă farfurie.
La felul liniștit în care mesteca.
Iar în mintea mea vedeam cele două bilete.
Al lui și al Ioanei.
Clasa business.
Același zbor.
Aceeași zi.
— Unde vei sta?
— La hotel.
— La care hotel?
Mi-a spus numele unui hotel de cinci stele, extrem de scump.
Știam locul.
Radu nu își permisese niciodată să se cazeze acolo.
— Bine, am spus.
El a zâmbit.
— Tocmai de asta te iubesc.
Aproape că m-a pufnit râsul.
Nu avea nici cea mai mică idee cât de mult se înșela.
⸻
În noaptea aceea nu am dormit.
Radu respira liniștit lângă mine și se întorcea din când în când în somn.
Eu priveam tavanul.
La început am vrut să-l trezesc.
Să-l întreb direct:
„Cine este Ioana?”
Apoi am vrut să-mi fac bagajele.
După aceea am vrut să o sun.
La un moment dat mi-a venit să-i sparg telefonul.
Dar, pe măsură ce treceau orele, am înțeles că niciuna dintre aceste reacții nu avea să-mi răspundă la întrebarea principală.
De ce?
De ce omul care abia cu o zi înainte îmi spusese:
„Ești singura persoană în care am încredere”
se pregătea acum să plece cu o altă femeie, folosind banii noștri?
M-am ridicat cu grijă din pat și am mers în bucătărie.
Am deschis aplicația bancară.
Contul nostru comun.
Acolo se aflau economiile pe care le strânseserăm timp de aproape trei ani.
O parte erau ai mei.
O parte, ai lui.
Dar o sumă importantă fusese pusă deoparte pentru avansul unei locuințe.
Voiam să cumpărăm un apartament mai mare.
Vorbiserăm despre asta luni întregi.
Salvasem chiar și câteva anunțuri care îmi plăceau.
Radu numea unul dintre apartamente „viitoarea noastră casă”.
Am privit cifra de pe ecran.
Banii erau încă acolo.
Încă puteam opri ceva.
Atunci mi-am dat seama că nu aveam voie să reacționez impulsiv.
Mai întâi trebuia să aflu ce intenționa cu adevărat să facă.