Am sunat-o pe Andreea.
A răspuns aproape imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Am nevoie de ajutorul tău.
— Cât de grav este?
M-am uitat spre ușa dormitorului.
— Foarte grav.
⸻
Andreea îmi fusese cea mai bună prietenă încă din anii facultății.
În ultimii ani, viața ei se schimbase mult.
Ajunsese directoarea departamentului de securitate al unei bănci importante și știa foarte bine cum funcționează fraudele financiare, înșelătoriile și protejarea conturilor.
I-am povestit tot.
A rămas tăcută mult timp.
— Ești sigură că ai văzut biletele?
— Da.
— Ai făcut o fotografie?
— Nu.
— De ce?
— Am intrat în panică.
Andreea a oftat greu.
— Bine. Cel mai important acum este să nu faci nimic ilegal. Dacă banii sunt comuni, trebuie să acționezi doar prin proceduri oficiale.
— Vreau să se demascheze singur.
— Atunci nu-l avertiza.
M-am uitat la ceas.
— Pleacă mâine.
— Cu atât mai mult.
Am vorbit aproape o oră.
Andreea m-a ajutat să înțeleg ce restricții bancare oficiale puteau fi aplicate unui cont comun, ce tranzacții necesitau o confirmare suplimentară și ce documente ar fi bine să păstrez.
Dar, mai presus de toate, mi-a spus ceva ce nu am uitat:
— Nu încerca să te răzbuni. Doar nu-l lăsa să distrugă ceea ce îți aparține și ție.
Cuvintele acelea m-au liniștit într-un fel neașteptat.
Am înțeles că nu aveam nevoie de răzbunare.
Aveam nevoie de adevăr.
Și de protecție.
⸻
Dimineața, Radu s-a trezit devreme.
Eu eram deja în bucătărie.
Pregătisem cafeaua și micul dejun.
A intrat zâmbind.
— Bună dimineața.
— Bună.
— Nu ești supărată?
— Pentru ce?
S-a apropiat și m-a îmbrățișat.
L-am lăsat.
Înăuntrul meu, totul se strângea, dar la exterior am rămas calmă.
— Nu voi lipsi mult, a spus el. Cel mult câteva zile.
— Desigur.
— Este posibil ca telefonul să nu aibă semnal bun acolo.
— Înțeleg.
— Și voi avea întâlniri una după alta.
— Sigur.
M-a sărutat.
— Te iubesc.
L-am privit direct în ochi.
— Și eu te iubesc.
A fost prima minciună pe care i-am spus-o în șapte ani.
Radu și-a făcut bagajul.
Înainte să plece, și-a verificat încă o dată documentele.
Apoi, ca și cum și-ar fi amintit brusc, m-a întrebat:
— Apropo, unde este cardul meu bancar?
— În sertar.
A deschis sertarul și a scos cardul.
— Mulțumesc.
Abia am reușit să-mi păstrez calmul.
Ușa s-a închis.
M-am apropiat de fereastră și l-am văzut urcând într-un taxi.
Doar după ce mașina a dispărut la colțul străzii mi-am permis să respir adânc.
⸻
După două ore a sosit prima notificare.
Retragere de numerar: o sumă mare.
Am rămas privind ecranul.
Apoi a apărut o a doua operațiune.
Și încă una.
După aceea, un transfer.
Apoi altul.
Radu începuse să golească banii.
Nu voia doar să-și plătească deplasarea.
Intenționa să ia aproape tot.
Aproape toate economiile din contul nostru comun.
Mâinile au început să-mi tremure.
Atunci am primit un mesaj de la el.
Doar trei cuvinte:
„Baftă, javră.”
L-am citit o dată.
A doua oară.
A treia oară.
Apoi m-am uitat la ceas.
Cu cinci minute înainte apăsasem deja un buton.
⸻
Butonul acela nu avea nimic magic.
Nu era un truc de hacker.
Nu îi sparsesem telefonul.
Nu oprisem avionul.
Nu sunasem la aeroport.
Activam pur și simplu o procedură bancară oficială pentru confirmarea suplimentară a tranzacțiilor mari din contul comun. O setaserăm din timp, la recomandarea Andreei.
Din acel moment, orice operațiune importantă avea nevoie de o verificare în plus.
O parte din banii pe care Radu nu apucase să-i retragă fusese blocată temporar, până la clarificarea situației.
Mai important, fiecare tranzacție nouă urma să fie înregistrată și analizată cu o atenție deosebită.
Andreea aștepta deja să o sun.
Am format numărul.
— A început să retragă bani.
— Vedem, mi-a răspuns ea.
— A luat aproape jumătate.
— Restul nu-l mai poate scoate dintr-o singură mișcare.
Am închis ochii.
— Mi-a trimis un mesaj.
— Ce mesaj?
I l-am citit.
Andreea a tăcut.
— Ei bine, măcar nu va mai putea spune că nu s-a întâmplat nimic.
⸻
Între timp, Radu ajunsese la aeroport.
Mi-am dat seama după următorul mesaj.
După un timp, a mai venit unul:
„Să nu încerci să mă suni.”
Nu i-am răspuns.
Apoi:
„Oricum nu mai poți schimba nimic.”
Am păstrat tăcerea.
Zece minute mai târziu:
„Merit și eu puțină fericire.”
Am privit cuvintele acelea.
Și, pentru prima dată în toată ziua, nu m-a mai durut.
Mi s-a făcut doar frig.
Pentru că am înțeles ceva.
Radu nu mai intenționa să se întoarcă la viața noastră de dinainte.
Hotărâse deja că totul se terminase.
Doar că nu considerase necesar să-mi spună și mie.
⸻
Câteva ore mai târziu, Andreea m-a sunat.
— Avem noutăți.
— Ce fel de noutăți?
— Unele operațiuni au fost suspendate până la confirmare. Dar mai există o problemă.
— Care?
— Banii pe care a reușit să-i scoată nu au ajuns pe un card personal.
— Atunci unde au fost trimiși?
— Într-un cont legat de rezervarea călătoriei.
Am tăcut.
— Apare și un al doilea nume, a continuat ea.
— Ioana?
— Da.
Am simțit cum toate piesele se așază, în sfârșit, la locul lor.
Nu mai aveam doar bănuieli.
Nici simple presupuneri.
Aveam documente.
Bilete.