Gabriela a mutat solnița de argint dintr-un capăt al mesei în celălalt și și-a dat seama că făcea asta pentru a treia oară. Mihai nu observa nimic. Citea știrile de pe telefon și termina un sandviș cu salam.
— Tu de ce nu mănânci? — întrebă el fără să ridice ochii.
— Mănânc.
— Nici măcar ceaiul nu l-ai atins.
Gabriela întinse mâna spre cana albă, veche, cu toarta ciobită. Mihai spunea de luni întregi că trebuia aruncată, însă niciodată nu se îndura să o facă. Ceaiul se răcise în timp ce ea stătuse lângă aragaz și privise gheața topindu-se încet între ramele ferestrei.
— Apropo, în seara asta mă întorc târziu, spuse Mihai ridicându-se. Se încheie trimestrul și avem raportări. Înțelegi.
— Înțeleg.
— Nu mă aștepta cu masa.
— Bine.
O sărută mecanic pe păr și ieși. Ușa de la intrare se trânti, iar liftul de la etajul șapte începu să geamă în puțul scării, ca și cum ar fi dus și el povara unei vieți prea lungi.
Gabriela mai rămase câteva minute nemișcată. Apoi strânse farfuria soțului și o spălă imediat. Era uimitor cât de puternic se agăța omul de ordine și obiceiuri chiar și atunci când înăuntrul lui totul se prăbușise.
Cu o zi înainte, găsise tableta Dariei în debara, sub o instalație de Crăciun încurcată. Fiica ei o abandonase acolo încă din vara trecută, iar Gabriela urcase să caute o cutie cu ornamente. Nu știa de ce o apucase tocmai în februarie dorința de a face curățenie. Poate pentru că iarna te obligă să privești prea mult pereții casei.
Tableta avea colțul ecranului crăpat. Gabriela o deschise sperând să găsească fotografii cu diplomele școlare ale Dariei. Aparatul pâlpâi de câteva ori și apoi se umplu de notificări vechi.
Printre ele se afla un mesaj care, în mod evident, nu-i aparținea fiicei.
Cu ani în urmă, când familia configurase tableta, Mihai își conectase în grabă propriul cont de e-mail. Toți uitaseră de asta, însă sincronizarea continuase. În memoria dispozitivului se adunaseră fotografii, documente, note și chitanțe de pe telefonul lui.
Gabriela deschise fișierele recente.
Prima fotografie era a unei note de plată de la un restaurant din centrul orașului. Două pahare de vin, tartar de vită și un desert pentru două persoane. Data era cea de joia trecută, când Mihai pretinsese că rămăsese la serviciu pentru inventar.
Apoi apăru un selfie.
O femeie de aproximativ treizeci și cinci de ani, cu părul lung și castaniu, zâmbea în oglinda unui lift. La marginea imaginii se vedea mâna unui bărbat: cămașă deschisă la culoare, mânecă răsucită și o aluniță mică, maronie, lângă încheietură.
Gabriela recunoscu mâna imediat.
Cu douăzeci de ani în urmă, când ea și Mihai locuiau cu chirie într-o garsonieră și abia își construiau viața, obișnuia să sărute tocmai acea aluniță.
Totul era limpede înainte să ajungă la conversații.
Mesajele erau ascunse printre notițe de serviciu.
„Nicoleta, ne vedem mâine la ora obișnuită?”
„Nu pot. Mama mă sună întruna.”
„Ai promis că îi vei spune înainte de ziua ei.”
Înainte de ziua ei.
Gabriela reciti ultima propoziție de mai multe ori.
La sfârșitul lunii, Elena, mama lui Mihai, urma să împlinească șaizeci și cinci de ani. Pregătirile pentru aniversare începuseră încă de la Revelion. Se discutase despre invitați, meniu și local. Elena alesese restaurantul „La Hanul Vechi” și anunțase că vor fi cel puțin patruzeci de persoane.
În notițe erau peste o sută de mesaje. Gabriela le numără: o sută doisprezece, fără cele șterse.
Nu plânse. Nu-l sună pe Mihai.
A pus tableta la loc și se duse în bucătărie să taie pâine.
Feliile ieșeau atât de subțiri, încât aproape că se vedea lumina prin ele. Exact așa tăia pâinea mama ei, în anii când fiecare franzelă trebuia să ajungă pentru cât mai multe zile.
Seara, Daria se întoarse de la școală. Avea paisprezece ani, era slabă, purta aparat dentar și evita să zâmbească larg. Își lăsa bucuria să se vadă doar în ochi.
— Mamă, avem ceva de mâncare?
— Supă în frigider. Încălzește-ți.
Fata o privi atent.
— Ce ai? Ești ciudată.
— Nimic. Sunt bine.
— Dacă spui tu…
Daria se retrase în bucătărie, iar Gabriela ascultă zgomotul oalelor și se gândi câte lucruri obișnuite din viața ei încetaseră de mult să mai fie normale.
O sună pe sora ei, Simona. Aceasta răspunse după al doilea apel.
— Gabi, ce s-a întâmplat? Tu nu suni niciodată în timpul săptămânii.
— Îți povestesc, dar promite-mi că nu vei începe să țipi.
— Eu? Când am țipat eu?
— Aproape de fiecare dată.
— Bine, convinge-mă. Spune.
Gabriela îi povesti totul scurt, fără lacrimi, ca și cum ar fi citit o listă.
La capătul celălalt se lăsă tăcerea.
— Îl omor, spuse Simona într-un târziu. Vin imediat cu făcălețul.
— Lasă făcălețul acasă.
— Atunci spune-mi ce vrei să fac.
Gabriela privi ceasul de pe perete. Rămăsese în urmă cu patruzeci de minute de mai bine de un an.
— Nu știu.
— Îi vei spune Elenei?
— Nu.
— De ce?
— Nu m-ar asculta. Ar spune că inventez sau că am înțeles greșit.
— Atunci vorbește direct cu Mihai.
— Și ce voi auzi? Că sunt de vină? Că sunt mereu nemulțumită? Că mama lui e bolnavă și eu aleg cel mai nepotrivit moment să fac reproșuri?