— Gata, Ana, între noi s-a terminat! Eu vreau o familie adevărată și copii, iar tu nu mi-i poți dărui. Am așteptat destul și m-am agățat de speranțe. Vreau un fiu. Actele pentru divorț au fost deja depuse! Ai trei zile să-ți strângi lucrurile. După ce pleci, sună-mă. Eu voi sta o vreme la mama. Grăbește-te, fiindcă apartamentul trebuie pregătit pentru copil și mama lui. Da, nu te mira — viitoarea mea soție este însărcinată! Ai la dispoziție trei zile!
Ana nu a găsit niciun cuvânt potrivit. Ce ar fi putut să-i răspundă?
Nu reușea să aibă un copil. Iar Andrei așteptase deja cinci ani. În tot acest timp, cei doi trecuseră prin trei pierderi dureroase.
Ana consultase nenumărați medici, însă toți îi spuneau același lucru: era sănătoasă. Atunci de ce fiecare sarcină se sfârșea în același fel?
Își îngrijise mereu sănătatea, mânca echilibrat și încerca să ducă o viață liniștită.
Ultima dată i se făcuse rău chiar la serviciu. Colegii chemaseră imediat ambulanța, dar totul se petrecuse prea repede…
…Ușa se trânti în urma lui Andrei, iar Ana se prăbuși fără vlagă pe canapea.
Nu avea nici puterea, nici dorința să-și împacheteze lucrurile. În plus, habar nu avea unde ar fi putut să se ducă.
În anii de școală și până la căsătorie locuise la mătușa ei. Mătușa murise între timp, iar fiul acesteia vânduse demult apartamentul. Să se întoarcă în sat, în casa rămasă de la bunica ei? Să caute o chirie? Și ce avea să facă în privința serviciului?
Întrebările se adunaseră ca un zid, iar pentru răspunsuri nu avea decât trei zile…
…În dimineața următoare, ușa de la intrare se deschise și în apartament apăru soacra.
— Nu dormi? Cu atât mai bine. Am venit să mă asigur că nu iei nimic din ce nu-ți aparține.
— Lenjeria veche a fiului dumneavoastră nu-mi trebuie, cu siguranță. Vreți să-mi numărați și chiloții?
— Ce obraznică ai devenit! Odinioară păreai atât de blândă, tăcută și bine-crescută. Uite unde s-a ajuns. Eu i-am spus lui Andrei încă de la prima pierdere că nu-i vei dărui niciodată un copil.
— Ați venit doar ca să-mi spuneți asta? Atunci stați în liniște și priviți.
— Unde duci serviciul de porțelan?!
— Este al meu. L-am primit de la mătușa mea și are valoare sentimentală.
— Fără el, casa va părea goală!
— Nu mai este problema mea. În schimb, în curând veți avea un nepot.
— Ia numai lucrurile care îți aparțin cu adevărat!
— Laptopul este al meu. Espressorul și cuptorul cu microunde mi le-au făcut cadou colegii. Mașina am cumpărat-o înainte de nuntă. Fiul dumneavoastră are automobilul lui.
— Ai de toate, mai puțin puterea de a naște copii!
— Nu este treaba dumneavoastră. Medicii spun că sunt sănătoasă. Probabil așa a fost să fie.
— Văd că nu pari deloc afectată! Poate că ai făcut intenționat totul ca să scapi de copii?
— Spuneți lucruri îngrozitoare. Și acum mă doare când îmi amintesc prin ce am trecut.
Ana mai privi o dată prin camere. Aproape toate lucrurile ei erau strânse. Periuța de dinți, produsele de îngrijire, papucii de casă…
Totuși, o neliniște nu-i dădea pace. Avea impresia că uitase ceva important. Prezența soacrei îi tulbura gândurile.
Deodată își aminti de o statuetă veche în formă de pisică. Înăuntrul ei ascunsese un mic secret despre care nu știa nimeni. Nici lui Andrei nu-i povestise vreodată. În statuetă se aflau o pereche de cercei și un inel. Nu erau bijuterii scumpe, dar pentru Ana însemnau amintirea bunicii.
Andrei numea mereu pisica de ceramică „un gunoi inutil”. De obicei, toate lucrurile pe care le considera nefolositoare le arunca pe balcon. Ana deschise ușa balconului.
— Ce mai cauți acolo? — se auzi imediat vocea soacrei. — Ți-ai strâns lucrurile, pleacă! Îți iei rămas-bun de la apartament? Atunci ia-ți rămas-bun. Oricum, nu vei mai avea unul ca acesta.
În cele din urmă, Ana găsi statueta. Bijuteriile erau încă înăuntru. Acum putea pleca.
— Iată cheile. La revedere. Sper sincer să nu ne mai întâlnim niciodată.
Ana trecu pe la birou. Încă se afla în concediu medical, dar ceru să i se aprobe imediat concediul de odihnă.
— Tuturor ne pare rău pentru ce ți se întâmplă, dar cum ne descurcăm fără tine? Trei săptămâni îți vor ajunge? Te rog doar să rămâi disponibilă. Fără sfaturile tale, jumătate dintre proiecte se vor bloca.
— Bine. Munca mă va ajuta să nu mă mai gândesc întruna la toate. Vă mulțumesc.
— Ai nevoie de ajutor cu ceva?
— Nu, mă descurc.
— Atunci voi cere să-ți vireze cât mai repede banii pentru concediu și prima.
— Mulțumesc. Acum chiar îmi vor prinde bine.
Ana nici măcar nu încercă să caute o locuință. Se hotărî să plece la sat, în casa ei veche. Desigur, nu o aștepta nimeni acolo. Bunica murise cu trei ani în urmă, iar mama Anei murise chiar la nașterea ei — cele două nu apucaseră să se cunoască niciodată.
Iar acum Ana însăși nu putea deveni mamă, fără să înțeleagă de ce…
După aproximativ o oră, se opri în fața casei familiare. În curte se înălța un măr bătrân, iar de-a lungul aleii înfloreau lalele.
Ultima oară veniseră acolo împreună, în toamnă. Fripseseră carne pe grătar și se bucuraseră de liniștea departe de oraș.