Gheorghe Matei locuia aproape de marginea satului. Nu pentru că i-ar fi urât pe oameni sau pentru că ar fi vrut cu tot dinadinsul să stea departe de vecini, ci fiindcă așa îi fusese rânduită viața. Casa lui se afla dincolo de ultimele gospodării, aproape de pădure, pe un deal mic de unde întregul sat se vedea ca în palmă. Cu aproape treizeci de ani în urmă, bărbatul își ridicase singur locuința din bârne trainice. De atunci trăise acolo fără nimeni.
Sătenii îl considerau de multă vreme un pustnic adevărat. Nu era rău și nici răutăcios, doar tăcut, închis și greu de apropiat. Nu mergea la șezători, cobora la magazin cam o dată pe săptămână, cumpăra pâine, mălai, lapte și chibrituri, apoi se întorcea acasă fără să schimbe mai mult de câteva vorbe. Nu-și sărbătorea aproape niciodată zilele importante și nu primea musafiri. Totuși, dacă cineva venea la el cu o treabă, Gheorghe aproape că nu refuza niciodată: repara un pridvor, ascuțea un fierăstrău, îndrepta o căruță sau potcovea un cal. Avea mâini pricepute, fără îndoială. Numai că vorbele îi erau puține. La întrebări răspundea scurt, iar el nu începea aproape niciodată o conversație.
Femeile care se adunau la fântâna din sat discutau adesea despre motivul pentru care devenise așa. Unele spuneau că fusese rănit grav în tinerețe, pe front. Altele susțineau că, în urmă cu mulți ani, nevasta îl părăsise. Câteva erau convinse că bărbatul avea pur și simplu ceva neobișnuit în fire. Gheorghe Matei nu lămurise însă niciodată nimic și își vedea mai departe de viața lui. Se trezea pe la cinci dimineața, aprindea focul în sobă, bea ceai negru cu pesmeți și se apuca de muncă. Primăvara și vara pleca deseori în pădure, iar iarna își petrecea aproape tot timpul în atelier. Făcea mobilă: mese solide, scăunele și dulăpioare mici. Fiecare piesă era împodobită cu o dantelărie fină, migălită cu grijă, cum rar se mai vedea la alți meșteri. O dată pe lună venea un negustor din oraș, lua mobila gata făcută și o vindea mai departe. Din banii aceia trăia Gheorghe.
Ajunsese la șaizeci și doi de ani. Nu avusese nici soție, nici copii. Mama îi murise cu mult timp în urmă, iar tatăl plecase din lumea aceasta și mai devreme. Avusese cândva un frate, dar omul băuse mult și, într-o iarnă, înghețase nu departe de râu. După moartea lui, Gheorghe rămăsese cu totul singur. În serile lungi de iarnă, când vântul șuiera prin horn și lemnele trosneau încet în sobă, stătea lângă fereastră și privea ninsoarea. Uneori liniștea din casă era atât de adâncă, încât începea să-i țiuie în urechi. Dar se obișnuise și cu asta. Când un lucru dăinuie ani la rând, omul ajunge să se obișnuiască aproape cu orice.
Numai că, într-o zi de aprilie, viața lui s-a schimbat.
Gheorghe coborâse în oraș ca să-i predea negustorului un lot nou de mobilă și să treacă pe la spital. În ultima vreme, spatele îl durea atât de tare, încât nopțile aproape că nu mai reușea să doarmă. Pe coridorul spitalului era cald și înăbușitor, iar rândul înainta anevoie. În jurul lui stăteau mai ales femei cu copii. Bărbatul se așeză pe un scaun tare, lângă perete, și începu să aștepte. Alături se afla o femeie necunoscută care, după cum avea să afle mai târziu, lucra la protecția copilului. Vorbea la telefon, iar Gheorghe nu avea cum să nu audă aproape tot ce spunea.
— Fetița are nouă ani, explica femeia persoanei de la celălalt capăt al firului. Nu vorbește deloc. A amuțit după incendiu. Părinții au murit și nimeni nu vrea s-o ia. De aproape doi ani este în casa de copii. Nu mai are rude. La școală merge și învață bine, dar nu scoate niciun cuvânt. Nici zgomot nu face aproape niciodată. E tăcută ca o umbră.
Gheorghe asculta fără să pară atent și simțea cum în el se adună încet ceva greu, nedeslușit. Nu știa să-i spună pe nume. În seara aceea, după ce se întoarse acasă, se foi mult în pat și nu reuși să adoarmă. Îi revenea mereu în minte imaginea fetiței despre care nu știa nimic. Un copil de nouă ani, închis într-un cămin și trăind în tăcere. Singur. Aproape la fel ca el. Numai că el avea șaizeci și doi de ani, iar ea doar nouă.
În dimineața următoare, Gheorghe se întoarse în oraș. Găsi clădirea serviciului de protecție a copilului și rămase câteva minute în fața ușii, fără să se hotărască să intre. Apoi își scutură brusc mâna, se închină fără să-și dea seama — deși nu se considerase niciodată un om foarte credincios — și deschise ușa.
Femeia din spital, care stătea la un birou, ridică mirată privirea. În fața ei se afla un bărbat trecut de prima tinerețe, masiv și aspru, îmbrăcat cu o cămașă uzată și cizme vechi de cauciuc. Arăta ca omul cel mai puțin potrivit să vină să ceară un copil.
— Vreau s-o iau pe fetița aceea, spuse Gheorghe încet. Pe cea care a încetat să vorbească după incendiu.
Femeia îl privi câteva clipe, de parcă încerca să-și dea seama dacă vorbea serios.
— Înțelegeți în ce vă băgați? Un copil nu este o piesă de mobilier și nici o treabă gospodărească. Creșterea lui poate fi foarte grea. Cu atât mai mult în cazul acesta. Fetița nu vorbește deloc. Sunteți conștient de asta?