— Gata, Lidia, i-am condus pe ai noștri! — Cătălin apăru în hol, frecându-și mulțumit palmele, de parcă tocmai ar fi dus la bun sfârșit o muncă istovitoare.
Odată cu el intră în apartament un miros greu, amestec de praf de pe stradă, haine stătute și un iz neplăcut care îi amintea mereu Lidiei de rudele de la țară ale soțului. Crescută la oraș, femeia nu reușise niciodată să se obișnuiască cu asemenea mirosuri.
— Săracii, au obosit pe drum, continuă Cătălin. Dar s-au simțit bine la noi. Cred că le ajunge pentru multă vreme experiența asta.
Lidia nu-i răspunse. Își scoase geanta de pe umăr și o așeză cu grijă pe singura porțiune cât de cât curată a suportului pentru încălțăminte.
Tocmai se întorsese de la tura de noapte de la cel de-al doilea loc de muncă. Lucra cu jumătate de normă într-o brutărie mică, unde aerul era mereu plin de miros de pâine caldă, cornuri dulci și vanilie. De obicei, aromele acelea plăcute o ajutau să uite pentru câteva clipe cât era de obosită.
În ziua aceea însă, nici amintirea chiflelor scoase din cuptor nu putea acoperi duhoarea care domnea în propriul ei apartament.
Cu ani în urmă, locuința fusese un adevărat refugiu. Se simțeau parfumul preferat al Lidiei și aroma cafelei proaspăt făcute. Fiecare obiect avea locul său, iar curățenia și ordinea îi dădeau femeii o mulțumire pe care o prețuia enorm.
Apartamentul cu trei camere era cea mai mare realizare a vieții ei. Îl cumpărase doar prin munca proprie. Ani la rând pusese deoparte fiecare ban, renunțând la vacanțe, cumpărături și plăceri mărunte.
Locuința fusese a ei cu mult înainte să-l cunoască pe Cătălin și înainte ca în viața lor să apară nesfârșitul șir al rudelor lui.
Lidia intră încet în sufragerie și se opri, privind urmările celor două săptămâni de „ospitalitate”.
Pe măsuța de cafea, aleasă cândva cu mare grijă, se vedeau pete de grăsime și urme circulare lăsate de paharele ude.
Pernele canapelei erau împrăștiate și boțite, de parcă pe ele se desfășurase un concurs de lupte, nu o simplă odihnă.
Sub tălpile ei trosniră firimiturile.
În bucătărie era și mai rău.
Chiuveta se revărsa de vase murdare. Pe unele farfurii se uscaseră resturi dintr-o mâncare pe care Lidia nu o pregătise niciodată.
Blatul se lipea de degete. Pe podea se vedeau clar urme de încălțăminte murdară. Probabil că musafirii nici nu se obosiseră să se descalțe când se întorceau de afară.
Și toate acestea durau deja de paisprezece zile.
Timp de două săptămâni, mătuși, cumnați, nepoți îndepărtați și tot felul de oameni pe care Lidia abia îi recunoștea veniseră să se odihnească gratuit în apartamentul ei.
Firește, cheltuielile pentru mâncare și găzduire fuseseră suportate, ca de fiecare dată, de proprietara locuinței.
Iar când plecaseră, niciunul dintre ei nu considerase necesar să-i spună măcar un simplu „mulțumesc”.
— Așadar, v-ați odihnit minunat? întrebă Lidia, întorcându-se spre soțul ei.
Cătălin își scosese deja pantofii și se îndrepta relaxat spre frigider.
Femeia încă nu ridicase vocea, însă în tonul ei se simțeau oboseala strânsă în timp și iritarea pe care nu mai reușea să o ascundă.
— Și cine va face ordine după acest minunat concediu al lor? Eu, Cătălin? Chiar acum, după o tură de noapte?
Bărbatul deschise frigiderul și începu să caute ceva de mâncare. Auzind întrebarea, se întoarse nedumerit.
Pe chipul lui, de obicei binevoitor, apăru o mirare sinceră.
— Lidia, iar începi? Au venit musafiri și au făcut puțină dezordine. Mare tragedie! Facem curat și gata. De ce trebuie imediat să faci scandal? Sunt rudele noastre. Trebuie să le primim cum se cuvine, să le dăm de mâncare și să-i ajutăm cu ce putem. Știi doar în ce condiții trăiesc la țară.
„În ce condiții trăiesc”, repetă Lidia în gând.
Desigur, rudele lui nu aveau un apartament spațios cu trei camere în oraș. Nu aveau nici două salarii, așa cum avea ea, salarii care îl scuteau pe Cătălin de aproape toate grijile financiare ale familiei.
În schimb, aveau ocazia perfectă să vină regulat în oraș și să se bucure de tot pe cheltuiala altcuiva.
— Cătălin, aici nu e vorba doar de puțină mizerie, spuse ea, făcând un gest spre încăpere. E un adevărat grajd! Și de fiecare dată după rudele tale rămâne aceeași priveliște. Vin aproape în fiecare lună! Ba unchi, ba mătuși, ba nepoți, ba veri îndepărtați cu copii. De mult nu mai știu cine cui îi este rudă. Au impresia că aici funcționează un hotel gratuit, cu masă inclusă?
Cătălin se încruntă.
Zâmbetul lui obișnuit dispăru încet, făcând loc unei expresii încăpățânate. Lidia cunoștea prea bine privirea aceea.
Soțul ei nu avea de gând să-i recunoască dreptatea.
— De ce exagerezi totul? Ce unchi și mătuși străini? Sunt oamenii mei! Vin la noi, nu la niște necunoscuți. Și nici nu vin atât de des pe cât spui tu. O dată pe lună sau la două luni — ce mare lucru? Unora le este greu să-și vadă rudele chiar și o dată pe an. În familia mea, musafirii sunt respectați și primiți cum trebuie.
Lidia inspiră adânc, încercând să înghită nodul care i se ridicase în gât.