În holul apartamentului plutea mirosul greu de fum, băutură și haine îmbibate după o seară lungă petrecută între bărbați. Radu intrase în casă cu aerul unui om care tocmai câștigase o bătălie importantă. Eu eram aplecată deasupra pantofilor lui, curățând noroiul uscat de pe margini, când s-a oprit în fața mea fără să-și scoată nici măcar geaca.
— Oana, trebuie să discutăm serios. Fără ocolișuri și fără menajamente.
M-am ridicat încet. În mâinile lui nu se afla nici pâinea pe care îl rugasem să o cumpere, nici fructele. Avea doar telefonul și expresia aceea a omului care, dintr-odată, se crede stăpân peste întreaga lume.
— Spune, am răspuns și m-am îndreptat spre bucătărie să mă spăl pe mâini.
Radu m-a urmat încălțat. S-a oprit în prag, și-a încrucișat brațele la piept și a adoptat o postură solemnă, de parcă se pregătea să anunțe o hotărâre istorică.
— Am făcut niște calcule cu băieții… Pe scurt, am ajuns la concluzia că trăiești pe banii mei.
Robinetul curgea, însă vocea lui s-a auzit limpede. Am închis apa, mi-am șters mâinile cu prosopul și abia apoi m-am întors spre el.
— Serios? Și cum ai reușit să ajungi la o asemenea concluzie?
— E matematică simplă, Oana. Foarte simplă. — A ridicat un deget, ca un profesor care urmează să explice ceva unui elev neatent. — Cine plătește rata la casă? Eu. Cine se ocupă de mașină? Eu. Iar salariul tău unde se duce? Pe haine, pe tot felul de nimicuri? Am pus totul cap la cap și mi-am dat seama că eu te întrețin. În întregime.
L-am privit fără să spun nimic. Părul începea să i se rărească în creștet, iar burta i se revărsa peste cureaua pantalonilor, ascunsă doar pe jumătate de puloverul pe care i-l cumpărasem eu de Crăciunul trecut, cu bani deloc puțini. Eram căsătoriți de zece ani. În tot acest timp împărțisem veniturile astfel încât Radu să se poată considera principalul susținător al familiei, chiar și în lunile în care abia reușeam să umplu frigiderul.
— Și ce propui? am întrebat rece.
— Să împărțim totul. Absolut totul. — Pe chip i-a apărut un zâmbet mulțumit. — Mănânci din banii mei, așa că de acum înainte te hrănești singură. Facturile le plătim jumătate-jumătate. Fiecare își cumpără mâncarea. Nu sunt obligat să te întrețin.
— Bine.
Răspunsul meu calm l-a dezorientat. Probabil se aștepta la lacrimi, ceartă, explicații sau măcar la o scenă.
— Cum adică „bine”?
— Exact cum ai auzit. Sunt de acord. Începând de astăzi, fiecare răspunde doar pentru el.
Am deschis frigiderul, am scos banda adezivă rămasă de la zugrăveala camerei care trebuia cândva să devină camera copilului nostru și am lipit o dungă lată pe mijlocul tuturor rafturilor.
— Partea din dreapta este a ta. Cea din stânga, a mea. Ai grijă să nu le încurci.
Radu a zâmbit ironic, încântat de ceea ce considera a fi victoria lui asupra „profitoarei”.
— Foarte bine. Trebuia să facem asta de mult. Poate așa reușesc, în sfârșit, să strâng bani pentru o barcă adevărată.
În prima săptămână s-a purtat ca un învingător. A cumpărat crenvurști ieftini la reducere, pâine albă și sticle de ketchup. Mânca toate acestea cu aerul unui geniu care descoperise secretul economisirii.
— Vezi? spunea cu gura plină. Cu douăzeci și cinci de lei ai o cină întreagă. Tu ai nevoie mereu de carne, legume și alte pretenții. Numai să cheltuiești știi.
Nu-i răspundeam. Îmi mâncam liniștită păstrăvul la cuptor, cu sparanghel și lămâie. Aroma de rozmarin umplea bucătăria și acoperea cu totul mirosul ketchupului ieftin. Radu arunca priviri repetate spre farfuria mea și înghițea în sec, însă nu scotea un cuvânt. Mândria nu-i permitea să recunoască faptul că se săturase până peste cap de crenvurști.
După câteva săptămâni au început să apară problemele mici, cele pe care înainte nici nu le observa.
— Oana, mi s-a terminat detergentul. Dă-mi și mie puțin din al tău.
— Avem bugete separate, Radu. Detergentul meu este pentru haine delicate și nu e ieftin. Cumpără-ți unul.
— Chiar îți pare rău să-mi dai? s-a răstit imediat.
— Nu. Dar trebuie să fie corect. Asta ai cerut.
A plecat spre baie și a trântit ușa. Mai târziu l-am văzut încercând să curețe gulerul cămășii de serviciu cu o bucățică de săpun de rufe. Materialul rămăsese cenușiu și pătat. Până atunci avusesem grijă ca Radu să plece mereu aranjat de acasă — era șef de departament, la urma urmei. Acum, după felul în care arăta, oricine își putea da seama că în familia lui se întâmplase ceva. Iar într-un oraș mic, veștile circulă mai repede decât autobuzele.
Totuși, adevărata probă urma să vină sâmbătă. Mama lui Radu, doamna Elena Popescu, își sărbătorea aniversarea de șaizeci de ani. Pentru ea, vârsta aceasta avea aproape o valoare sacră.
În anii trecuți începeam pregătirile cu cel puțin o săptămână înainte. Stabileam meniul, sunam măcelarul din piață pentru o bucată bună de vițel, cumpăram din timp icre, coceam trei feluri de plăcinte, fiindcă doamna Elena repeta mereu că prăjiturile cumpărate „nu-i intră în gură”.
Miercuri, Radu m-a întrebat fără să-și ridice privirea din telefon: