Șase borcane de trei litri erau așezate pe bordura de beton, lângă platforma de gunoi. Stăteau ordonat, unul lângă altul, de parcă cineva le scosese la vânzare și plecase doar pentru câteva clipe.
Elena Popescu nu și-a dat seama imediat de ce se oprise. Venea de la stația de autobuz cu două sacoșe grele în mâini, încă amețită de drumul cu autobuzul, iar iarba uscată foșnea sub pașii ei, de-a lungul gardului verde.
Era sfârșit de august. Căldura se mai domolise, iar printre ochiurile plasei se strecurau câțiva lăstari de roșii sălbatice, răsăriți singuri, fără ca nimeni să-i fi plantat. Totul părea obișnuit. Apoi privirea i s-a oprit asupra capacelor.
Maci roșii pe un fundal auriu.
Elena și-a lăsat sacoșele direct în praf.
Cu cinci ani în urmă cumpărase capacele acelea de la piață — o cutie întreagă, fiindcă vânzătorul le dădea aproape pe nimic. Jumătate le împărțise vecinelor din bloc: „Ia, Mariana, ia și tu, Lidia, că oricum n-o să am eu atâtea borcane.” Capace obișnuite, nimic deosebit.
Acum însă Elena s-a aplecat și a văzut, prin sticlă, printre roșiile roșii, o felie galbenă de măr.
Numai ea punea mere în borcanele cu roșii.
Nimeni altcineva din bloc nu pregătea conservele așa.
Și castraveții erau ai ei: cu frunză de stejar, cu umbreluță de mărar, așezați în picioare, ca să nu se zdrobească niciunul.
Șase borcane.
Pline.
Niciunul desfăcut.
Erau lăsate lângă pubele, ca niște lucruri fără valoare scoase dintr-un apartament. Cineva nu avusese inima să le arunce direct în container, dar nici nu mai vrusese să le păstreze.
Elena Popescu făcea conserve de-o viață.
Nu pentru că nu și-ar fi permis să cumpere mâncare și nici fiindcă i-ar fi plăcut să stea ore întregi în bucătăria încinsă de soarele lui iulie. Pur și simplu, nu știa să trăiască altfel.
În fiecare august, bucătăria se transforma într-un mic atelier: borcane curate se uscau pe prosoape, apa clocotea într-o oală mare, aburul se ridica spre tavan, iar radioul vechi murmura încet de pe dulap.
Cândva, fiul ei glumise că mama lui conduce o fabrică clandestină de murături. Elena se supărase pe el pentru tot restul serii.
Și totuși, ea însăși mânca foarte puțin din tot ce pregătea.
Fiicei sale, Cristina, îi umplea portbagajul cu lădițe, deși aceasta repeta de fiecare dată:
— Mamă, pentru ce-mi trebuie atât de mult?
Nașei îi ducea două borcane de roșii.
Portarului blocului, Mihai, îi dădea castraveți, fiindcă îi plăcea să-i mănânce lângă cartofi.
Vecinei de la etajul patru, care creștea singură trei copii, îi ducea salată și zacuscă.
Iar Valeriei Ionescu, de la etajul doi, care în ultimii ani abia mai cobora până la banca din fața scării, îi ducea întotdeauna mai mult decât celorlalți.
Elena nu știa să spună de ce.
Poate fiindcă Valeria știa să mulțumească într-un fel care îi făcea sufletul ușor pentru întreaga zi.
— Elenuța, de ce ai adus atâtea? întreba Valeria, întinzând deja ambele mâini către borcan, pentru că într-una singură era prea greu. Eu n-am să pot mânca atât.
— Ba da. Iarna e lungă.
— Vai, ce castraveți frumoși! Eu niciodată n-am reușit să-i fac așa. La mine se înmoaie, dar ai tăi sunt crocanți.
— Frunză de stejar, tanti Valeria. Ăsta e tot secretul.
Iar acum castraveții aceia stăteau lângă tomberon.
Înăuntrul Elenei s-a revărsat deodată o căldură amară, urcând din stomac spre piept și apoi până în gât.
Timp de șapte zile fusese la Brașov, la Cristina, ca să aibă grijă de nepot cât timp fiica ei mergea la cursuri.
Doar șapte zile.
Și în acele șapte zile, munca ei ajunsese lângă gard.
La început, Elena nici măcar nu s-a dus acasă. Și-a luat sacoșele și a intrat direct în bloc.
La etajul doi le-a lăsat lângă perete, și-a tras sufletul, apoi a bătut în ușa maro, acoperită cu imitație de piele veche.
Nimic.
A mai bătut o dată, mai tare.
Și-a lipit urechea de ușă.
Din apartament s-a auzit parcă un scârțâit — sau poate i s-a părut. Poate bătrâna clădire scotea doar unul dintre sunetele ei obișnuite de seară.
— Valeria Ionescu! a strigat Elena. Sunt eu, Elena, de la etajul cinci!
Nu i-a răspuns nimeni.
A continuat să bată aproape cinci minute.
La început, politicos, cu degetele.
Apoi cu palma.
În cele din urmă, a început să vorbească tare, fără să-i mai pese că tot etajul o putea auzi:
— Am văzut borcanele. Puteai să-mi spui că nu-ți trebuie. Doar nu ți le-am băgat cu forța în casă. Le-am adus din inimă.
Ușa de vizavi a rămas și ea închisă.
Elena și-a ridicat sacoșele și s-a dus în apartamentul ei.
Îi tremurau mâinile atât de tare, încât cheia a ratat de două ori broasca.
În bucătărie a început să așeze pe masă lucrurile aduse de la fiica ei: borcanul de miere primit de la cuscri, punga cu pere, desenele nepotului. Vorbea cu voce tare, de parcă ar fi avut pe cineva lângă ea.
Așadar, Valeria zâmbea când primea borcanele, iar după aceea râdea pe ascuns.
Așadar, toate vorbele despre „ce castraveți minunați” fuseseră doar o metodă de a scăpa repede de ea.
Pentru Valeria, totul fusese doar un gunoi pe care nu se îndurase să-l arunce în fața ei, dar pe care nici nu dorise să-l păstreze.