Femeia stătea chiar pe treptele casei — pe prispa unde ar fi trebuit să ajungă Ilinca. În loc de scaun, își pusese un geamantan mare, în carouri, iar lângă el se afla unul albastru, strâns bine cu o curea, de teamă să nu se desfacă la cusături. Necunoscuta își făcea vânt cu o foaie îndoită în două. Când se apropie, Ilinca observă pe hârtie un logo pe care îl recunoștea: era identic cu cel de pe ecranul telefonului ei.
— Dumneavoastră sunteți pentru apartamentul șapte? întrebă femeia în loc de salut.
— Pentru șapte, confirmă Ilinca, verificând numărul ușii și adresa din aplicație. Am făcut rezervarea de astăzi până duminică.
— Draga mea, femeia se ridică, își scutură fusta și îi întinse foaia, eu am închiriat apartamentul încă din martie. Am printat totul special, fiindcă nepotul meu mi-a instalat aplicația, iar eu nu am încredere în el. Nici în telefon, nici în nepot.
Era două și jumătate după-amiaza, termometrul arăta treizeci și patru de grade la umbră, însă pe prispă nu exista nici urmă de umbră. Ilinca călătorise nouă ore cu autobuzul din Brașov, prinsese de două ori aglomerația de pe șosea și visase tot drumul la același lucru: să deschidă ușa, să-și arunce rucsacul pe podea și să cadă pe pat într-un apartament gol. Complet gol. O săptămână întreagă fără să aibă pe nimeni în jur.
Acum, însă, în fața ei se afla cineva. O femeie de aproximativ șaizeci de ani, cu o pălărie mare de paie, bărbia ridicată hotărât și două valize care nu dădeau niciun semn că ar fi vrut să plece de acolo.
Proprietarul, Viorel, răspunse abia la al patrulea apel.
— Fetelor, nici eu nu înțeleg cum s-a putut întâmpla, spuse el, iar nedumerirea din voce părea sinceră. Sistemul a făcut cumva o rezervare dublă. Le văd pe amândouă confirmate. Vă returnez integral banii și vă mai dau și o despăgubire…
— Nu am nevoie de despăgubiri, îl întrerupse Ilinca. Am nevoie de un loc unde să dorm.
— Și mie mi s-a promis o dată că voi primi banii înapoi, interveni femeia, apropiindu-se de telefon. Era în 2020, pentru o excursie. Încă îi aștept.
Viorel promise că își va suna toate cunoștințele și va încerca să găsească o altă soluție, apoi închise. Ilinca se așeză pe treapta de jos și deschise harta. În luna august, prețurile locuințelor de lângă mare creșteau la fel de repede ca temperatura. Toate variantele disponibile costau absurd de mult. Derula anunțurile unul după altul, iar cu fiecare sumă nouă îi venea tot mai tare să plângă.
— Ei? întrebă necunoscuta.
— Sunt scumpe. Ridicol de scumpe.
Femeia fluieră scurt și zgomotos, fără urmă de eleganță, exact cum fluieră băieții în tribunele unui stadion.
— Mă numesc Doina Petrescu, se prezentă ea după o clipă. Îmi puteți spune doar Doina, dar atunci încep să simt că m-am întors la serviciu. Iar eu, ca să fie clar, sunt pensionară.
— Ilinca.
— Atunci ascultă-mă, Ilinca. Eu nu plec de aici. Din martie visez apartamentul ăsta. Am strâns bani luni întregi din pensie. Are balcon cu vedere spre liman.
— Și eu am strâns, răspunse Ilinca mai încet decât intenționase. Pentru săptămâna asta am pus bani deoparte un an întreg.
Au mai discutat aproape douăzeci de minute. Au încercat să lămurească cine rezervase prima și cine ajunsese mai întâi. Au dezbătut dacă unei femei tinere îi era într-adevăr mai ușor să găsească altă cazare și dacă oamenilor în vârstă li se iertau mai des încăpățânările. Doina își susținea argumentele cu insistența unui avocat experimentat, iar Ilinca răspundea din ce în ce mai scurt și se enerva din ce în ce mai tare. Apoi telefonul lui Viorel s-a descărcat complet și nu au mai reușit să-l contacteze.
— Bine, spuse în cele din urmă Doina, scoțând o cheie din geantă. Proprietarul a lăsat-o în cutia de la ușă pentru amândouă. Dormim împreună o singură noapte. Mâine va găsi sigur ceva. Dacă nu, îi las o recenzie după care va trebui să se mute singur din toate apartamentele pe care le închiriază.
Locuința era o garsonieră mică. Lângă fereastră se afla un pat lat, iar lângă perete, o canapea extensibilă. În chicineta îngustă încăpea o plită cu două ochiuri. Balconul promis exista și el; dincolo de acoperișurile caselor se vedea într-adevăr limanul, o dungă argintie care strălucea în depărtare.
Doina ocupă patul fără să negocieze. Își așeză pur și simplu geamantanul peste pătură.
— Eu nu pot dormi pe canapea, anunță ea fără să se întoarcă. Dimineață voi avea spatele ca o scândură. Tu ești tânără, pentru tine nu contează.
Pentru Ilinca conta. Dar după drumul lung era atât de epuizată, încât nu mai avea energie pentru o nouă ceartă.
În seara aceea au vorbit foarte puțin. Doina își desfăcu bagajele cu meticulozitate. Din valiza albastră scoase o pernă cu față înflorată, un ibric mic pentru cafea, o pungă de cafea învelită într-un prosop și patru pălării diferite. Privind-o de pe canapea, Ilinca se gândi la lucrurile din rucsacul ei: două perechi de pantaloni scurți, costumul de baie, crema de protecție solară și cartea începută vara trecută, pe care nu reușise nici acum să o termine.