— Ți-ai pierdut cu totul conștiința?! Mama are tensiunea aproape două sute, iar tu te gândești din nou numai la tine!
Radu a năvălit în bucătărie, și-a aruncat telefonul pe masă și m-a privit de parcă aș fi comis o crimă.
Am pus în tăcere o ceașcă de cafea în fața lui.
— Bună dimineața, Radu.
— Ce dimineață bună? Mama n-a dormit aproape deloc toată noaptea! Trebuie să plec acum la ea. Și vii cu mine!
— Nu.
A avut nevoie de câteva clipe ca să înțeleagă răspunsul.
— Cum adică „nu”?
— Astăzi nu merg nicăieri.
— Ai auzit ce ți-am spus?
— Te-am auzit.
— Atunci pregătește-te!
M-am uitat la ceas.
Era ora nouă dimineața.
Soarele intra prin fereastră, iar pe masa din bucătărie se afla o pungă mică de cadou pe care mi-o cumpărasem singură.
În acea zi împlineam treizeci și trei de ani.
Iar soțul meu, cu care trăiam de șapte ani, uitase din nou.
— Radu, știi ce zi este astăzi?
A oftat iritat.
— Sâmbătă. Și ce-i cu asta?
— Nimic.
— Exact. Nu face scene. Mama are probleme de sănătate, iar tu te agiți pentru nimicuri!
Am dat din cap.
— Bine. Du-te.
— Iar tu?
— Am planurile mele.
A râs scurt.
— Ce planuri? Prietenele? Manichiura? Sau iar chestiile tale cu designul?
— Ceva mai important.
Radu a apucat cheile.
— Să nu te plângi după aceea că nu mai ieșim nicăieri împreună!
Ușa s-a trântit.
Am rămas singură.
Câteva secunde am privit ceașca goală.
Apoi mi-am luat telefonul și am scris doar patru cuvinte:
„Lena, sunt gata. Plec.”
Răspunsul a venit aproape imediat:
„Te aștept cu cheile. Astăzi e ziua ta!”
Am zâmbit.
Pentru prima oară după foarte mult timp, zâmbetul meu a fost sincer.
Radu încă nu știa că, peste câteva ore, urma să se întoarcă într-un apartament în care nu mai existau lucrurile mele.
Și, mai ales, nu mai eram eu.
Cu șapte ani în urmă, Radu mi se păruse bărbatul ideal.
Era atent, grijuliu și avea un umor minunat.
În mijlocul zilei de lucru putea să apară la ușa mea cu flori.
Îmi trimitea mesaje tandre.
Ținea minte ce fel de cafea îmi place și la ce filme plâng.
Mama lui, doamna Elena Popescu, a intrat în viața noastră aproape imediat.
La a treia întâlnire l-a sunat de șapte ori.
De fiecare dată, Radu își cerea scuze și ieșea să vorbească.
— Mama este singură, mi-a explicat el. Sunt singurul ei fiu și își face mereu griji pentru mine.
La început, chiar îmi plăcuse.
Un bărbat care își iubește și își îngrijește mama mi se părea de încredere.
Cât de mult m-am înșelat.
După nuntă, doamna Elena a început să apară la noi fără să anunțe.
La început aducea plăcinte de casă.
Apoi a început să mute vesela dintr-un dulap în altul.
După aceea mi-a spus ce perdele ar trebui să cumpăr și cum ar fi mai potrivit să mă îmbrac.
Într-o zi m-am întors acasă și am găsit jumătate dintre plantele mele preferate aruncate.
— Fac praf și provoacă alergii! a declarat ea.
Radu doar a ridicat din umeri.
— Mama a vrut să ne fie mai bine.
Am auzit această frază de sute de ori.
Când îmi critica munca.
Când se amesteca în hotărârile noastre financiare.
Când își invita cunoștințele la noi fără să mă întrebe.
Când, la o cină de familie, a anunțat că o femeie trebuie să se gândească mai întâi la soț și la mama lui, și abia apoi la propriile dorințe.
Radu răspundea mereu la fel:
— Nu o băga în seamă. Mama este pur și simplu așa.
Dar, de fiecare dată când îi ceream să mă apere, se enerva.
— Vrei să mă cert cu propria mea mamă?!
Nu.
Eu voiam un singur lucru.
Să-și amintească, măcar uneori, că avea și o soție.
Cele mai ciudate episoade erau legate de bolile doamnei Elena.
De fiecare dată când plănuiam o călătorie, îi creștea tensiunea.
De aniversarea căsătoriei noastre — tensiunea.
De ziua mea — tensiunea.
Înainte de concediu — iar tensiunea.
Când sora mea urma să se mărite, soacrei i s-a făcut brusc atât de rău, încât Radu a refuzat să vină la nuntă.
— Înțelegi doar că mama este singură, nu?
Înțelegeam.
Mult prea mult timp.
Într-o zi, când soacra se plângea de amețeli foarte puternice, am propus să chemăm ambulanța.
Doamna Elena s-a însuflețit imediat.
— Nu chema ambulanța! Vine Radu la mine!
— Dar dacă vă simțiți atât de rău, aveți nevoie de un medic, am insistat.
M-a privit de parcă îi propusesem să o trimit pe altă planetă.
După acel episod, a început să-l sune numai pe fiul ei.
Iar Radu continua să lase totul și să fugă la ea.
Inclusiv pe mine.
Mai ales pe mine.
Punctul de cotitură a venit cu trei luni înainte să împlinesc treizeci și trei de ani.
Primisem un contract important.
Lucram ca designer de interioare, îmi construisem treptat propria listă de clienți și visam de mult să deschid un mic studio.
În seara aceea am ajuns acasă fericită.
— Radu, nici nu-ți imaginezi! M-au ales pentru amenajarea unei case mari de la țară. Sunt bani serioși și un proiect foarte important!
El nici măcar nu și-a ridicat ochii din telefon.
— Mhm.
— Ai auzit ce am spus?
— Am auzit.
— Poate să sărbătorim? Să ieșim undeva?
S-a încruntat.
— Tu te gândești numai la cheltuieli. Mai bine te-ai gândi cum să o ajuți pe mama. Are nevoie de un frigider nou.
Am rămas nemișcată.