Seara aceea începuse atât de obișnuit, încât mult timp după aceea m-am întrebat dacă nu cumva aș fi putut observa ceva. Dacă m-aș fi întors în timp măcar cu câteva minute, poate aș fi remarcat o pauză prea lungă, o privire schimbată sau vreun gest nervos. Orice semn care să mă avertizeze.
Dar nu fusese nimic.
Radu stătea la masa din bucătărie și lucra la laptop. Mi-a spus că pregătea o prezentare pentru investitori. Părea concentrat și puțin obosit.
Am pus lângă el o cană cu ceai de bergamotă.
— Preferatul tău, i-am spus.
A ridicat privirea.
— Mulțumesc.
Mi-a zâmbit și m-a sărutat pe obraz. Totul era atât de familiar, atât de firesc, încât i-am răspuns cu același zâmbet.
Eram împreună de șapte ani. Știam cum își încrețea fruntea atunci când încerca să rezolve o problemă. Știam că, în perioadele de muncă intensă, începea să bată ritmic cu degetele în masă. Știam că nu suporta ceaiul răcit.
Tocmai de aceea, ceea ce s-a întâmplat după aceea m-a durut aproape fizic.
Eram pe punctul de a ieși din bucătărie când am auzit degetele lui alergând rapid pe tastatură. La început nu am dat importanță. După câteva secunde însă m-am oprit fără să știu de ce.
Radu scria mult prea repede. Nu semăna deloc cu cineva care corecta o prezentare de afaceri. Părea că se grăbește.
L-am privit în reflexia ușii de sticlă a dulapului. Zâmbea.
Nu era zâmbetul pe care mi-l oferea mie.
Era altceva. Un zâmbet mulțumit de sine, plin de nerăbdare și anticipare.
M-am prefăcut că îmi uitasem telefonul.
— Mă întorc imediat.
Nu mi-a răspuns.
Am ieșit pe hol și am așteptat câteva secunde. Apoi am auzit scaunul mișcându-se. Radu s-a ridicat și a intrat în baie.
M-am întors în bucătărie.
Laptopul rămăsese deschis.
Primul lucru pe care l-am văzut a fost sigla unei companii aeriene. Apoi au apărut datele și ruta.
București — Dubai.
Două bilete la clasa business.
Pasageri:
Radu Petrescu.
Diana Toma.
Am recitit numele de câteva ori.
Diana.
O cunoșteam. Bineînțeles că o cunoșteam.
Lucra la compania cu care colabora Radu. Era tânără, frumoasă și întotdeauna îmbrăcată impecabil. Cu câteva luni înainte, Radu o pomenise la cină.
„Noul manager de proiect.”
Atunci nu mi se păruse nimic neobișnuit. De ce mi s-ar fi părut? Aveam încredere în soțul meu.
Iar în clipa aceea, încrederea aceea s-a prăbușit peste mine ca un zid.
Am închis laptopul și m-am întors în cameră. După un minut, Radu a ieșit din baie.
— De ce ești atât de palidă?
— E înăbușitor aici.
S-a uitat la mine câteva clipe.
— Fereastra e deschisă.
— Știu.
M-am apropiat de fereastră. Pentru prima dată în cei șapte ani ai vieții noastre împreună, mi-am privit soțul ca pe un străin.
⸻
În seara aceea, Radu a continuat să mintă. Calm, sigur pe el, de parcă își repetase fiecare propoziție înainte.
— Mâine trebuie să plec.
Mi-am ridicat ochii din farfurie.
— Unde?
— La Dubai.
— La Dubai?
— Da.
— Dar spuneai că negocierile se vor desfășura online.
A tăcut o clipă.
— S-au schimbat planurile.
— Pentru cât timp?
— Câteva zile.
Am dat din cap.
— Am înțeles.
El și-a continuat masa.
— Sunt investitori acolo. Trebuie să mă întâlnesc personal cu ei.
Îi priveam mâinile, ceasul și telefonul. Observam cât de liniștit mesteca, în timp ce în mintea mea se repetau imaginile celor două bilete.
Al lui și al Dianei.
Clasa business.
Același zbor.
— Unde vei sta?
— La un hotel.
— La care?
Mi-a spus numele unui hotel scump, de cinci stele. Cunoșteam locul. Radu nu alesese niciodată un hotel atât de costisitor.
— Bine, am murmurat.
Mi-a zâmbit.
— Pentru asta te iubesc.
Aproape că am râs.
Nu își putea imagina cât de mult se înșela.
⸻
În noaptea aceea nu am dormit. Radu se afla lângă mine și respira regulat. Din când în când se întorcea în somn, în timp ce eu priveam tavanul.
Mai întâi am vrut să-l trezesc și să-l întreb direct:
„Cine este Diana?”
Apoi am vrut să-mi strâng lucrurile. După aceea mi-a venit să o sun pe ea. La un moment dat am vrut chiar să-i sparg telefonul.
În cele din urmă, am înțeles că niciuna dintre aceste reacții nu îmi oferea răspunsul la întrebarea care conta cel mai mult.
De ce?
De ce omul care cu o zi înainte îmi spusese „Ești singura persoană în care am încredere” urma să plece cu o altă femeie, folosind banii noștri?
M-am ridicat cu grijă din pat și am mers în bucătărie. Am deschis aplicația bancară.
Contul nostru comun.
Acolo se aflau economiile strânse timp de aproape trei ani. O parte era a mea, o parte a lui, însă o sumă importantă fusese pusă deoparte pentru avansul unei locuințe.
Voiam să cumpărăm un apartament mai mare. Vorbisem despre asta luni întregi. Salvasem chiar și câteva anunțuri. Unul dintre ele fusese numit de Radu „viitoarea noastră casă”.
Am privit suma afișată pe ecran.
Banii erau încă acolo. Încă mai puteam opri ceva.
Atunci am înțeles că nu aveam voie să acționez sub impulsul furiei. Mai întâi trebuia să aflu ce intenționa cu adevărat să facă.
Am sunat-o pe Ioana. A răspuns aproape imediat.
— Ce s-a întâmplat?
— Am nevoie de ajutorul tău.
— Cât de rău este?
M-am uitat spre ușa dormitorului.