În salon erau trei paturi: două lângă fereastră, iar al treilea chiar aproape de ușă. Pe acela am ajuns eu. Din locul meu vedeam tot coridorul și, timp de patru zile, nu mi-am desprins ochii de acolo. Priveam încontinuu, ca și cum aș fi stat într-o gară și aș fi așteptat un tren care întârzia la nesfârșit.
Vecina mea de salon, doamna Rodica din Bârlad, era vizitată zilnic de familie. Într-o zi venea fiul ei cu chefir și fructe, în alta apărea nora cu chiftele făcute în casă, puse într-o caserolă și învelite într-un prosop, ca să rămână calde. Odată a venit și nepoata, ținând în mâini un desen: un soare galben, o căsuță mică și, scris cu litere mari și colorate: „BUNICO, ÎNSĂNĂTOȘEȘTE-TE!”
Rodica îmi întindea și mie din chiftele, iar eu zâmbeam și spuneam că ai mei sunt foarte ocupați la serviciu.
Telefonul mobil stătea mereu pe noptieră, cu ecranul în sus.
Irina m-a sunat o singură dată, în a doua zi de spital. Am vorbit exact un minut și patruzeci de secunde. Mai târziu am verificat intenționat durata apelului. Nici eu nu știu de ce am făcut-o.
— Mamă, cum te simți? Ce spun medicii?
— Mi-a crescut tensiunea și am fost foarte deshidratată. Trebuie să mai stau câteva zile, să fac perfuzii.
— Ei, atunci nu e chiar atât de grav! Bea mai multă apă, că tu mereu uiți. Bine, mămico, am musafiri acum. Te sun eu mai târziu.
Dar acel „mai târziu” nu a mai venit.
Stăteam întinsă, privind coridorul gol al spitalului, și încercam să înțeleg când se schimbase totul între noi.
Relațiile nu se destramă într-o singură seară. Înaintea rupturii se adună zeci de semne mici, neliniștitoare. Numai că o mamă continuă să-și vadă fiica adultă ca pe fetița care, cândva, avea nevoie de mâna ei.
Irina era în clasa a cincea când eu și Nicolae am plecat la muncă în Italia.
Îmi amintesc și acum autogara din Iași. Era o dimineață rece de octombrie și ploua mărunt. Fetița purta o geacă verde, o ținea strâns de mână pe mama mea și se străduia din toate puterile să nu plângă.
Era atât de mică și totuși încerca să pară puternică.
Când autocarul a pornit însă, Irina s-a smuls din mâna bunicii și a început să alerge după el de-a lungul peronului. Mama abia a reușit să o prindă.
Iar eu am plâns tot drumul până la granița cu Italia.
Nicolae și-a găsit de lucru ca zidar în apropiere de Bologna. Eu am început într-o fabrică unde sortam și ambalam ciuperci, iar după câteva luni m-am angajat ca femeie de serviciu la un hotel.
Locuiam șase persoane într-o singură cameră. Aveam o plită electrică pentru toți, iar pentru duș trebuia să stăm la coadă.
În fiecare duminică seara vorbeam cu cei de acasă.
Irina își arăta carnetul de note în fața camerei, povestea cum o învățase bunica să facă sarmale și, fără excepție, punea aceeași întrebare:
— Mămico, tăticule, veniți acasă de Crăciun?
Nu reușeam de fiecare dată.
Uneori biletele erau prea scumpe, alteori ne ținea munca, iar câteodată începea un nou sezon și nu puteam pleca.
— Mai rezistă puțin, fetița mea. Strângem bani și ne întoarcem, sigur.
Puneam deoparte fiecare leu pentru viitorul ei. Visam ca Irina să poată intra la orice facultate își dorea și să nu depindă niciodată de nimeni.
După cinci ani adunasem chiar mai mult decât sperasem.
Într-o seară, Nicolae a întins pe pat plicurile cu economiile noastre, a numărat banii și mi-a spus dintr-odată:
— Lidia, ce-ar fi să cumpărăm un apartament? Nu ca să locuim noi acolo, ci să-l dăm în chirie. Pentru studiile Irinei avem destul. Apartamentul ne-ar putea ajuta la bătrânețe. Nu vom mai fi nevoiți să muncim și poate vom putea călători. Îți amintești de cuplul acela din Brașov care stătea la hotelul tău?
Îmi aminteam foarte bine.
Era vorba despre doi soți în vârstă care, în fiecare dimineață, se așezau în hol cu o hartă mare și un creion. Marcau traseele pe care voiau să le facă și discutau veseli despre următoarea destinație.
Când le făceam curățenie în cameră, îi priveam cu o invidie pe care nu mi-o puteam explica.
Nu pentru bani și nici măcar pentru călătorii.
Îi invidiam pentru felul tandru în care se țineau de mână.
Am cumpărat un apartament cu două camere și balcon, de unde se vedea Dunărea.
În prima seară, Nicolae a scos pe balcon două scaune simple, s-a așezat pe unul și a zâmbit mulțumit:
— Aici vom bea cafeaua când vom obosi să colindăm lumea.
Numai că visul nostru nu s-a mai împlinit.
Într-o noapte de februarie, inima lui Nicolae s-a oprit.
A murit în somn. Fără durere, fără zgomot, fără să-mi lase măcar timp să înțeleg ce se întâmplă.
Medicul mi-a spus mai târziu că uneori moartea vine așa, fără avertisment.
Eu, însă, nu puteam accepta.
M-am trezit dimineața, m-am întors spre soțul meu și l-am văzut întins lângă mine, de parcă ar fi dormit adânc.
În perioada aceea, Irina era în ultimul an de facultate.
Am rămas singură cu două apartamente: cel vechi, în care se desfășurase aproape întreaga noastră viață de familie, și cel cumpărat pentru anii liniștiți ai bătrâneții.
Pe al doilea l-am dat în chirie.
S-a mutat acolo un cuplu tânăr. Îmi plăteau la timp, în fiecare lună, trei mii de lei.