Am observat-o în timpul celui de-al doilea imn.
Stătea singură pe ultima bancă. Nu plângea. Nu se ruga. Doar privea înainte, calmă și nemișcată, ca și cum nimic din jur nu o putea atinge. Nu purta negru, ci o rochie gri. Avea părul prins cu grijă și o expresie pe care nu puteai citi nimic.
Am înțeles imediat că nu o cunoșteam.
Toți ceilalți îmi erau cunoscuți. Eu și Mihai ne construiserăm viața împreună. Copiii noștri stăteau în primul rând, lângă mine. Irina îmi strângea mâna ori de câte ori preotul rostea numele lui Mihai. Andrei privea drept înainte, cu maxilarul încleștat și chipul împietrit — exact ca tatăl său.
Dar femeia aceea din spatele bisericii?
Nu avea ce să caute acolo.
După ultima rugăciune, oamenii au început să se ridice și să plece. Înainte să apuc să mă răzgândesc, m-am îndreptat spre ultimele bănci.
— Mamă, unde te duci? — m-a întrebat Irina.
— La toaletă, am mințit, încercând să-mi păstrez vocea liniștită.
Când am trecut pe lângă ultima bancă, femeia s-a ridicat.
— Elena? — a rostit ea, mult prea tare.
Câteva persoane s-au întors. Cineva s-a oprit în mijlocul unei fraze, iar altcineva și-a retras mâinile, pregătite pentru o îmbrățișare.
Degetele Irinei s-au desprins de ale mele.
— De unde îți știe numele?
Femeia tresări și își coborî imediat glasul.
— Iertați-mă. Vă rog. Este vorba despre… hospice.
Un singur cuvânt a tăiat aerul dintre noi.
— Mamă, ești bine? — m-a întrebat Irina, punându-mi palma pe umăr.
— Sunt bine, draga mea, am răspuns.
Și, pentru prima dată, nu era o minciună. Nu mă simțeam zdrobită și nici nu eram pe punctul de a izbucni în plâns. În mine nu mai rămăsese decât un gol. Cinci ani de tăcere arseseră aproape toată durerea.
Asta face trădarea: nu se termină în ziua în care semnezi actele de divorț. Rămâne în tine, se depune încet, apoi se întărește și devine atât de tăcută, încât nici nu mai știi cum să-i spui.
Mihai și cu mine ne cunoscuserăm când aveam puțin peste douăzeci de ani. În ziua aceea purtam un pulover verde. Mi-a spus că nuanța îmi scotea ochii în evidență, iar eu mi-am dat ochii peste cap atât de exagerat, încât aproape am pierdut autobuzul.
Era inteligent, răbdător și enervant de bun.
Ne-am căsătorit la douăzeci și doi de ani. Am crescut doi copii și am ridicat o casă în care scaunele nu se potriveau între ele, iar robinetul din bucătărie a picurat ani la rând pentru că tot plănuiam să-l reparăm și mereu uitam.
Duminica, Mihai făcea clătite. Eu aranjam condimentele în ordine alfabetică, deși el nu ținea minte niciodată unde se afla vreunul.
Sau cel puțin așa crezusem.
Timp de treizeci și opt de ani am fost convinsă că fuseserăm fericiți.
Apoi Mihai a început să se schimbe. Vorbea tot mai puțin, de parcă purta mereu o umbră după el. Mă trezeam noaptea și îl găseam dormind pe canapeaua din birou, cu ușa închisă. Îmi spunea că era stresat la serviciu.
Nu mă mai întreba cum îmi fusese ziua. Uneori îl auzeam tușind dincolo de ușă și stăteam pe cealaltă parte, cu palma lipită de lemn.
M-am gândit că poate era deprimat. Am încercat să-l conving să vorbească cu mine.
Într-o seară, imediat după cină, s-a așezat la masa din bucătărie — aceeași masă la care sărbătoriserăm zile de naștere, mâncaserăm budinci arse și deserturile îngrozitoare pe care Irina le pregătea în copilărie — și mi-a spus:
— Elena, te-am înșelat.
Am privit bărbatul cu care mă căsătorisem cândva.
— Ce ai spus? — am șoptit.
— Te-am înșelat. Există o altă femeie. Îmi pare rău.
Nu plângea. Nici măcar nu se uita la mine.
— Te-am înșelat. Există o altă femeie. Iartă-mă.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Nu vreau să discutăm despre asta, a adăugat el.
— Nu, am răspuns tăios. Nu poți să distrugi treizeci și opt de ani cu o singură propoziție, apoi să stai aici ca și cum ai fi pierdut doar o cheie.
Mâinile îi tremurau, dar nu a mai spus nimic.
O săptămână mai târziu, am depus actele de divorț.
Mihai nu s-a opus. Nu m-a implorat. Nu m-a sunat și nu a încercat să explice nimic. Totul s-a încheiat curat, repede, aproape fără durere — iar tocmai asta a făcut totul și mai crud.
Mai târziu, Irina mi-a spus că el continua să vorbească cu ea și cu Andrei, precum și cu nepoții. I-am răspuns că nu mă deranja. Dar eu nu mai voiam să fac parte din viața aceea.
Au trecut cinci ani. Au fost anii mei tăcuți, anii în care am încetat să mai pun întrebări și să aștept răspunsuri.
M-am adunat încet, bucată cu bucată: prânzuri cu prietenele, drumuri făcute împreună cu copiii, mutarea mobilei prin casă, astfel încât încăperile să-mi amintească mai puțin de el.
— Mamă, a spus Andrei într-o zi, cu glas încordat. A fost un infarct. Medicii au spus că totul s-a întâmplat repede.
Nu am plâns. Am rămas pe marginea patului și am ascultat liniștea de la celălalt capăt al telefonului.
— Va avea loc o ceremonie, a adăugat Irina. M-am gândit că poate vrei să știi.
— La biserica veche, mamă, a spus ea după o ezitare. Sâmbătă dimineață. Eu voi merge. Și Andrei.