Gabriela mută solnița dintr-un capăt al mesei în celălalt și abia după a treia oară își dă seama ce face. Mihai nu observă nimic. Citește știrile pe telefon și termină, absent, un sandviș cu salam.
— Tu de ce nu mănânci? — întreabă el fără să ridice ochii.
— Mănânc.
— Nici ceaiul nu l-ai atins.
Gabriela întinde mâna spre cana albă, veche, cu toarta ciobită. Mihai promite de luni întregi că o va arunca, însă cana rămâne mereu la locul ei. Ceaiul s-a răcit demult, în timp ce ea stătea lângă aragaz și privea gheața topindu-se încet între ramele ferestrei.
— Apropo, astăzi mă întorc târziu, — anunță Mihai, ridicându-se. — Se încheie trimestrul de raportări. Înțelegi.
— Înțeleg.
— Să nu mă aștepți cu cina.
— Bine.
O sărută mecanic în păr, fără să nimerească despărțitura, apoi pleacă. Ușa de la intrare se trântește. Dincolo de perete se aude liftul, care la etajul șapte geme de fiecare dată ca un om bătrân și nemulțumit de viață.
Gabriela mai rămâne câteva clipe nemișcată. Apoi ia farfuria soțului, o spală imediat și șterge chiuveta. E uimitor cât de mult se poate agăța un om de ordinea obișnuită chiar și atunci când înăuntrul lui totul s-a răsturnat.
Iar în Gabriela totul se răsturnase cu o zi înainte.
Totul începuse cu tableta Anei.
Dispozitivul vechi, cu un colț al ecranului crăpat, fusese abandonat de fiica ei pe dulap, încă din vara trecută. Gabriela urcase acolo după o cutie cu ornamente de iarnă. Nici ea nu știa de ce tocmai în februarie se apucase să facă ordine. Poate pentru că în perioada aceea orice lucru devenea greu de început.
Tableta se afla sub o instalație încâlcită. Gabriela a pornit-o, sperând să găsească fotografii cu diplomele școlare ale Anei. Ecranul a pâlpâit de câteva ori, apoi s-a umplut de notificări strânse de-a lungul lunilor.
Printre ele era un mesaj care nu avea cum să-i aparțină Anei.
Cu ani în urmă, dispozitivul fusese configurat de toată familia. Mihai se grăbise și conectase, din obișnuință, propriul cont de e-mail. Toți uitaseră apoi de acel lucru, însă sincronizarea continuase. În memoria tabletei ajungeau automat fotografii, documente, notițe și bonuri salvate pe telefonul lui.
Gabriela a deschis fișierele recente.
Prima fotografie era a unei note de plată de la un restaurant. Pe bon apăreau două pahare de vin, tartar de carne și un desert pentru două persoane. Data era cea de joi, ziua în care Mihai spusese că rămăsese la serviciu pentru inventariere.
Apoi a văzut un selfie.
O femeie de aproximativ treizeci și cinci de ani, cu părul lung și castaniu, zâmbea către propria imagine reflectată într-o oglindă de lift. În marginea fotografiei se vedea mâna unui bărbat: cămașă deschisă la culoare, manșetă suflecată și o aluniță mică, maronie, lângă încheietură.
Gabriela a recunoscut-o imediat.
Cu douăzeci de ani în urmă, când ea și Mihai încă locuiau cu chirie într-o cameră și își începeau viața împreună, îi plăcea să sărute tocmai acea aluniță.
Totul devenise clar înainte să ajungă la conversații.
Mesajele erau ascunse printre notițele de serviciu. Mihai folosea aplicația ca pe un carnet, iar lângă listele cu imprimante, taxe și telefoane se aflau rânduri care nu aveau nicio legătură cu munca.
„Nadia, ne vedem mâine la ora obișnuită?”
„Nu pot. Mă tot sună mama.”
„Ai promis că îi vei spune înainte de ziua ei.”
Înainte de ziua ei.
Gabriela a recitit de mai multe ori ultima frază.
La sfârșitul lunii, Elena, soacra ei, urma să împlinească șaizeci și cinci de ani. Pregătirile pentru aniversare începuseră încă de la sărbătorile de iarnă. Se discutase despre invitați, meniuri și rochie. Elena alesese deja localul „Mesteacănul” și anunțase că la masă trebuiau să fie cel puțin patruzeci de persoane.
În notițe erau peste o sută de mesaje. Gabriela le numărase chiar. O sută douăsprezece, fără cele șterse.
Nu a plâns. Nu l-a sunat pe Mihai. A pus tableta la loc, exact cum o găsise, și s-a dus în bucătărie să taie pâine.
Feliile ieșeau subțiri și aproape transparente, la fel cum le tăia mama ei odinioară, când fiecare pâine trebuia să ajungă pentru cât mai multe zile.
Seara, Ana s-a întors de la școală.
Avea paisprezece ani, era slabă și purta aparat dentar, de care îi era atât de rușine încât aproape că nu mai zâmbea cu gura deschisă. Își exprima bucuria mai ales prin ochi.
Și-a aruncat ghiozdanul lângă ușă și a intrat în cameră.
— Mamă, avem ceva de mâncare?
— Este supă în frigider. Încălzește-ți.
— De ce ești ciudată astăzi?
— Nu sunt ciudată. Totul e bine.
— Dacă spui tu…
Ana s-a dus în bucătărie. Gabriela a ascultat zgomotul capacului de cratiță și s-a gândit câte lucruri din viața ei încetaseră de mult să mai fie normale, deși ea continua să le numească astfel.
A sunat-o pe sora ei, Simona.
— Gabi, ce s-a întâmplat? Tu nu suni aproape niciodată în timpul săptămânii.
— Îți povestesc, dar promite-mi că nu țipi.
— Eu? Când am țipat eu?
— Tot timpul.
— Bine, m-ai convins. Spune.
Gabriela i-a povestit totul pe scurt, fără lacrimi și fără explicații inutile, ca și cum ar fi citit o listă de numere.