Încă din adolescență, Elena fusese convinsă că soarta nu-i dăruise frumusețe. Părul ei părea lipsit de viață, nasul era prea mare, iar pielea îi făcea mereu probleme. Bărbații treceau pe lângă ea fără s-o observe, de parcă ar fi fost invizibilă. Mama încerca s-o mângâie spunându-i că, la o femeie, cel mai important este sufletul. Tatăl, în schimb, ofteza apăsat și repeta cu aceeași sinceritate dureroasă:
— Cu un asemenea chip, îți va fi foarte greu să-ți găsești un soț.
Apoi, fără niciun avertisment, viața Elenei a luat o întorsătură pe care n-ar fi îndrăznit s-o viseze. În destinul ei a apărut Mihai Popescu, un bărbat matur, înstărit și atent, rămas văduv. În femeia tăcută și retrasă pe care ceilalți o ignorau, el nu vedea o „șoricică cenușie”, ci o ființă demnă de iubire.
A început s-o curteze cu răbdare, să aibă grijă de ea și să-i spună cu tandrețe „Lenușca”. Timp de trei ani, au trăit o fericire liniștită și caldă. Pentru prima dată, Elena a simțit că toate lucrurile din viața ei se așezaseră, în sfârșit, la locul lor.
Dar apoi boala a intrat în casa lor. A fost grea, nemiloasă și fără îndurare. Mihai slăbea văzând cu ochii, iar Elena, epuizată de zilele și nopțile petrecute lângă el, nu se îndura să-l lase singur nici măcar pentru puțin timp.
Tot ea a fost cea care a insistat:
— Pleacă în Italia. Odihnește-te măcar zece zile.
Elena a refuzat, s-a certat cu el și a plâns, pentru că îi era teamă să-l lase în urmă. În cele din urmă, însă, a cedat și a plecat. În stațiunea de la malul mării s-a întâmplat ceva ce nu și-ar fi imaginat niciodată despre ea însăși: o legătură scurtă și fierbinte cu Andrei. O singură noapte. Un impuls. Apoi, biletul de întoarcere acasă.
Când a revenit, n-a trecut mult până când a început să înțeleagă ce se întâmplase: întârzierea, slăbiciunea, greața. Medicul i-a confirmat temerea. Elena era însărcinată.
Groaza a cuprins-o dintr-odată. Cum avea să-i spună soțului? Ce avea să creadă Mihai când va afla? Cum putea să privească în ochii lui și să-i mărturisească adevărul?
Și atunci s-a întâmplat ceea ce era mai rău. Mihai a murit.
În seara aceea, când schimba lenjeria patului, Elena a găsit un plic ascuns sub pernă. Pe el era scris un singur cuvânt:
— Lenușca.
Cu degetele tremurând, a deschis scrisoarea. Abia citise primele rânduri, că ochii i se umpluseră de lacrimi. De data aceea, însă, plânsul nu s-a mai oprit.
Scrisoarea fusese așternută pe hârtie cu scrisul lui slab și tremurat. Totuși, Elena deslușea fiecare cuvânt atât de limpede, încât avea impresia că Mihai se afla chiar lângă ea și îi vorbea cu vocea lui calmă, obosită.
„Lenușca mea,
Dacă ții această scrisoare în mâini, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Te rog, nu plânge. Deși… dacă plânsul te ajută, atunci plângi. Dar după aceea șterge-ți lacrimile și ascultă ceea ce n-am reușit să-ți spun cât timp am fost în viață.
Știu totul. Despre Italia. Despre Andrei. Am aflat încă din zilele în care erai acolo. Am rugat un om să aibă grijă de tine în timpul călătoriei — nu pentru că aș fi fost gelos. Nu. Mi-a fost teamă că, dacă starea mea se va înrăutăți, tu vei rămâne singură într-o țară străină și nu va exista nimeni în apropiere care să te ajute.
Mi-a povestit tot. Despre restaurantul de lângă mare, despre râsul tău și despre felul în care acel bărbat te privea.
Știi ce am simțit atunci? Nu furie. Nu m-am simțit trădat. Am simțit ușurare.
În acești trei ani, am avut o singură teamă adevărată: că după moartea mea vei continua să trăiești ca o văduvă cu sufletul viu, dar închis într-o amintire. Mi-a fost frică să nu te agăți atât de tare de ceea ce am fost, încât să nu mai poți respira.
După moartea primei mele soții, tu ai fost singura lumină care a mai apărut în viața mea. Și am înțeles că mă prinsesem de tine ca un om care se îneacă de singurul lucru care îl poate ține la suprafață.
Când mi s-a spus că ai reușit să te lași atinsă de altcineva, chiar și pentru o singură noapte, am înțeles ceva important: ești încă vie. Încă poți simți. Încă poți merge înainte.
Apoi te-ai întors acasă. Ți-am văzut chipul. Erai tulburată și palidă, de parcă purtai în tine un secret îngrozitor. Iar când, după câteva zile, ai început să eviți să mă privești, am bănuit și al doilea adevăr. Despre copil.
Lenușca, știu că pruncul nu este al meu. Dar te rog să citești cu mare atenție ce urmează: eu am vrut să se nască. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi mai dăruiască măcar șapte luni. Doar șapte. Voiam să-i văd chipul. Să-l iau în brațele mele slăbite și să-i spun:
«Salut, copile. Eu sunt tatăl tău.»
Pentru că ar fi fost al meu. Nu prin sânge, ci prin alegere. Prin iubire. Prin familia la care am visat și pe care am găsit-o doar alături de tine.
De atâtea ori am vrut să vorbesc cu tine. Am început conversația în mintea mea de sute de ori, dar n-am avut curaj. Mi-a fost teamă că vei crede că am înnebunit sau că încerc să par un sfânt.
Nu sunt sfânt, Elena. Și nici nebun nu sunt. Pur și simplu te iubesc.