Te iubesc mai mult decât propria mândrie. Mai mult decât supărarea. Mai mult decât frica. Mai mult decât viața însăși, care se îndepărtează de mine în fiecare zi.
Îmi pare rău că ai fost nevoită să porți singură această povară. Îmi pare rău că n-am știut să ți-o ușurez mai devreme. Dar trebuie să știi un lucru: fericirea ta a fost singurul lucru pe care l-am cerut în fiecare seară de la cer.
Iar dacă acest copil a apărut din iubirea unui om care ți-a redat, chiar și pentru câteva zile, sentimentul că ești frumoasă, dorită și vie, atunci, Doamne, eram gata să-l binecuvântez pe el, pe tine și pe copil.
Al tău,
Mihai
P.S. În seif, în partea stângă, într-un dosar albastru, se află actele casei, ale mașinii și ale contului pe care l-am pus deoparte pentru viitor. De acum, toate acestea îți aparțin ție și copilului.
Nu spune nimănui despre Italia. Spune că pruncul este al meu. Iar când va crește și te va întreba despre mine, povestește-i cum am fost. Spune-i adevărul ca unui copil care a avut un tată adevărat. Pentru că, în inima mea, el era deja al meu.”
Elena lăsă scrisoarea să-i cadă pe pat și începu să plângă nu în pernă, ci direct în cearșaful în care mai stăruiau încă mirosul slab de medicamente al lui Mihai, căldura pielii lui și urma acelei prezențe tăcute pe care nu voia s-o piardă.
Plânsese și în copilărie, când colegii râdeau de ea. Plânsese în ziua nunții. Plânsese chiar și lângă sicriul lui. Dar niciodată nu plânsese așa.
Abia acum înțelegea totul: Mihai știa. Știa fiecare lucru. Și, cu toate acestea, o alesese până la capăt — cu slăbiciunile ei, cu greșeala ei, cu spaima ei și cu această minune străină, întâmplătoare, care creștea deja sub inima ei.
O lună mai târziu, Elena stătea în cimitir, în fața mormântului lui, în timp ce vântul rece legăna coroanele de toamnă. Își așeză palma pe pântecul ușor rotunjit și șopti:
— Dormi liniștit, Mihai. Eu îi voi spune. Îți jur că îi voi spune cine ai fost cu adevărat.