— Gata, Anca, între noi nu mai este nimic! Eu vreau o familie adevărată și copii, iar tu nu mi-i poți dărui. Am așteptat destul. Îmi doresc un băiat. Cererea de divorț a fost deja depusă! Ai trei zile să-ți strângi lucrurile. Când pleci, să mă suni. Eu voi sta o vreme la mama. Grăbește-te, pentru că locuința trebuie pregătită pentru copil și mama lui. Da, ai auzit bine — viitoarea mea soție este însărcinată! Ai la dispoziție trei zile!
Anca a rămas mută. Nu găsea niciun cuvânt care să poată răspunde unei asemenea cruzimi.
Nu reușea să aibă copii. Radu așteptase deja cinci ani, iar în tot acest timp trecuseră împreună prin trei încercări care se încheiaseră la fel de trist.
Anca consultase numeroși medici. Toți îi spuneau că este sănătoasă. Atunci de ce fiecare sarcină se oprea înainte de a putea deveni o bucurie?
Avusese mereu grijă de ea, își supraveghease sănătatea și încercase să ducă o viață cât mai echilibrată.
Ultima dată i se făcuse rău chiar la serviciu. Colegii chemaseră imediat ambulanța, însă totul se întâmplase prea repede…
…Ușa se trânti în urma lui Radu, iar Anca se prăbuși, fără putere, pe canapea.
Nu avea nici voința, nici energia să înceapă să împacheteze. În plus, habar nu avea unde urma să locuiască.
În perioada studiilor și până la căsătorie stătuse la mătușa ei. Acum mătușa murise, iar fiul acesteia vânduse de mult apartamentul. Să se întoarcă în sat, în casa rămasă de la bunica ei? Să caute o chirie? Și ce avea să facă în privința serviciului?
Întrebările se adunaseră una peste alta, iar pentru toate trebuia să găsească un răspuns în numai trei zile…
…Dis-de-dimineață, ușa de la intrare se deschise, iar în apartament pătrunse soacra ei.
— Nu dormi? Foarte bine. Am venit să mă asigur că nu iei cu tine lucruri care nu-ți aparțin.
— Lenjeria veche a fiului dumneavoastră sigur nu-mi va lipsi. Vreți să-mi numărați și chiloții?
— Ce obraznică ai devenit! Înainte păreai atât de blândă, liniștită și bine crescută. Uite unde s-a ajuns. Eu i-am spus lui Radu încă de la prima pierdere că tu nu-i vei naște niciodată un copil.
— Ați venit doar ca să-mi spuneți asta? Atunci stați și priviți în tăcere.
— Unde duci serviciul de masă?!
— Este al meu. A rămas de la mătușa mea și are valoare sentimentală.
— Fără el, casa asta va părea goală!
— Nu mai este problema mea. În curând veți avea un nepot.
— Ia numai lucrurile care sunt cu adevărat ale tale!
— Laptopul este al meu. Espressorul și cuptorul cu microunde mi le-au dăruit colegii. Mașina am cumpărat-o înainte de nuntă. Fiul dumneavoastră are propriul autoturism.
— Ai de toate, în afară de puterea de a face copii!
— Nu vă privește. Din punct de vedere medical sunt bine. Probabil că Dumnezeu a hotărât altfel pentru mine.
— Văd că nici măcar nu suferi prea tare! Poate ai făcut totul intenționat, ca să scapi de copii?
— Spuneți lucruri îngrozitoare. Încă mă doare și acum numai când îmi amintesc prin ce am trecut.
Anca își verifică încă o dată lucrurile. Părea că împachetase tot: periuța de dinți, produsele de îngrijire, papucii de casă…
Și totuși, o neliniște îi șoptea că uitase ceva important. Prezența soacrei o împiedica să-și adune gândurile.
În cele din urmă își aminti de o figurină veche în formă de pisică. În interiorul ei ascundea un mic secret pe care nu-l știa nimeni. Nici măcar soțului nu i-l dezvăluise vreodată. Înăuntru se aflau o pereche de cercei și un inel. Bijuteriile nu valorau prea mult, dar pentru Anca erau neprețuite, fiind amintirea bunicii.
Radu numea întotdeauna figurina „un nimic bun de aruncat”. Oare o azvârlise? De obicei, toate obiectele de care nu mai avea nevoie le lăsa pe balcon. Anca deschise ușa balconului…
— Ce cauți acolo? — vocea soacrei se auzi imediat. — Ți-ai strâns bagajele, așa că pleacă! Îți iei rămas-bun de la apartament? Ia-ți, dacă vrei. Oricum nu vei mai avea unul ca acesta.
În sfârșit, Anca găsi figurina. Bijuteriile erau încă înăuntru. Acum putea să plece.
— Iată cheile. Rămâneți cu bine. Sper sincer să nu ne mai întâlnim niciodată.
Anca trecu pe la birou. Se afla încă în concediu medical, dar ceru să-i fie înregistrat imediat un concediu de odihnă.
— Toți îți suntem alături, dar cum ne vom descurca fără tine? Trei săptămâni îți vor fi de ajuns? Te rog doar să rămâi disponibilă. Fără sfaturile tale, jumătate dintre proiecte se vor bloca.
— Bine. Munca mă va ajuta să nu mă mai gândesc la toate. Vă mulțumesc.
— Ai nevoie de vreun ajutor?
— Nu, mă descurc singură.
— Atunci voi face în așa fel încât indemnizația de concediu și prima să-ți fie virate cât mai repede.
— Mulțumesc. În perioada asta, banii îmi vor prinde foarte bine.
Anca nu mai căută o locuință. Hotărî să plece în sat, la casa ei veche. Desigur, acolo nu o aștepta nimeni. Bunica murise cu trei ani în urmă, iar mama Anca nu o cunoscuse niciodată — femeia murise la naștere.
Iar acum, dintr-un motiv pe care nimeni nu-l putea explica, nici Anca nu reușea să devină mamă…
O oră mai târziu, se afla deja în fața casei familiare. În curte se ridica un măr bătrân, iar de-a lungul aleii înfloreau lalele.