— Mamă, la casa noastră de vacanță sunt niște străini! Mă auzi? O femeie sapă o groapă lângă gard!
Andrei striga atât de tare, încât Elena Popescu îndepărtă telefonul de ureche și se uită la el de parcă ar fi fost un ceas deșteptător care sunase pe neașteptate într-o duminică dimineață.
— Te aud, dragul meu. Dar nu mai țipa.
— Cum să nu țip?! Cheia nu intră în broască! Au schimbat lacătul! Iar pe leagănul nostru stă un băiețel!
Andrei se afla în fața porții, cu o găleată plină de carne marinată într-o mână și telefonul în cealaltă. În spatele lui, mașina avea toate portierele deschise, iar Mirela încerca să-i liniștească pe copii. Erau deja la a doua întrebare despre motivul pentru care trebuiau să rămână afară. Ziua se anunța toridă, iar familia plănuise ieșirea la grătar încă de miercuri.
Dincolo de gard, o femeie cu pălărie de paie măsura liniștită viitorul strat de flori și înfigea țăruși de-a lungul plasei. Când auzi cu cine vorbea Andrei, se îndreptă de spate și strigă:
— Transmiteți-i doamnei Elena toate cele bune! Spuneți-i că am început să plantăm zmeură!
Andrei înghiți în sec.
— Mamă, femeia asta spune că a cumpărat casa de la tine.
— Așa este, a cumpărat-o, confirmă Elena fără să ridice glasul. În luna mai. Sunt oameni cumsecade: Cristina, Mihai și cei doi copii ai lor.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
— Ai vândut casa de vacanță?
— Da.
— Și nu ne-ai spus nimic?
— Cumpărătorilor le-am spus. Agentului imobiliar, de asemenea. Notarul știa.
— Mamă, îți bați joc de mine?
— Nu. Tu întrebi, eu răspund.
Elena stătea pe o bancă, sub copertina terasei. Lângă picioarele ei se afla o pungă cu piersici cumpărate dimineață din piață. Mirosul lor dulce era atât de puternic, încât ar fi vrut să muște dintr-una pe loc, fără s-o spele. În fața ei, printre umbrelele colorate ale plajei, Marea Neagră strălucea în soare. Cineva trăgea spre apă un crocodil gonflabil uriaș, iar două femei se certau zgomotos pentru un șezlong.
— Ce se aude acolo? întrebă fiul, suspicios.
— Marea.
— Ce mare?
— Marea obișnuită. Sărată. Am închiriat aici un apartament până la sfârșitul verii.
Andrei tăcu atât de mult, încât mama se uită la ecran ca să verifice dacă nu se întrerupsese convorbirea.
— Deci ai vândut casa noastră și ai plecat la mare.
— Casa mea, Andrei.
— A noastră! Acolo am crescut!
— Ați crescut. Acum aproape treizeci de ani. Actele au fost însă tot timpul pe numele meu. Spune-mi, când a devenit casa a voastră? Poate am ratat eu momentul.
— Nu te agăța de cuvinte.
— Nu mă agăț. Chiar sunt curioasă.
Fiul oftă greu în telefon, exact cum făcea odinioară, când era copil și mama îl chema din curte la teme.
— Puteai măcar să te consulți cu noi.
— Puteam.
— Și atunci?
— N-am vrut.
Dinspre gard se auzi din nou femeia cu pălărie. Întreba unde se află lopata. Unul dintre copiii lui Andrei începu să plângă.
— Am carnea deja marinată, spuse el cu o voce pierdută. Trei kilograme întregi.
— Mirela o poate găti la cuptor, îi sugeră mama. Întoarceți-vă acasă, dragul meu. Dacă vrei, mă suni diseară.
Ioana sună după douăzeci de minute. Pesemne că Andrei o apelase imediat ce se urcase în mașină.
— Mamă, este adevărat?
— Dacă întrebi despre casă, da.
— Chiar ai hotărât totul singură?
— Cine trebuia să hotărască în locul meu?
La celălalt capăt al firului se auzi un clinchet. Când era agitată, Ioana începea întotdeauna să mute lucruri de pe o parte pe alta a mesei din bucătărie.
— Dar terenul este mare. Casa este izolată, are apă trasă. O asemenea proprietate valorează mult acum.
— Mi-am dat seama.
— Și cu cât ai…
— Ioana, poți să vorbești cu mine măcar cinci minute ca fiica mea, nu ca un consultant imobiliar?
— Doar întreb.
— Iar eu doar îți răspund: am vândut-o la un preț bun.
— Și noi ce facem acum? Radu voia să stea acolo o săptămână în iulie.
— Închiriați o casă la țară. Sunt destule oferte.
— Mamă, nu e același lucru.
— Știu, răspunse Elena. Nu e deloc același lucru.
Ioana tăcu puțin, apoi întrebă mai încet, fără interesul de mai devreme pentru bani:
— Ție nu ți-a părut rău?
Elena nu răspunse imediat.
Îi părea rău. Numai că nu după scânduri, garduri ori straturi de legume.
Cumpărase casa împreună cu soțul ei, Ion, când Andrei avea unsprezece ani, iar Ioana opt. Pe atunci, pe teren se afla o căsuță prefabricată cu prispa strâmbă. Nu exista apă curentă, electricitatea se întrerupea la fiecare furtună, iar de la stația de autobuz trebuiau să meargă aproape douăzeci de minute, cărând plase grele în ambele mâini.
Copiii nu fuseseră deranjați niciodată de asemenea neajunsuri. Alergau desculți prin curte, mâncau căpșuni direct din grădină, cu nisip cu tot, și se certau în fiecare seară pentru cine urma să se dea primul în leagăn. Ion îl prinsese de o creangă groasă a nucului în prima vară, iar mai târziu schimbaseră de două ori frânghiile.
Aproape tot ce se afla acolo fusese făcut de el. Ridicase un gard nou, închisese terasa, construise sera, apoi adusese apa în casă și înlocuise instalația electrică veche. Cu fiecare an, traiul devenea mai ușor. În același timp însă, gospodăria cerea tot mai multă energie.