— Ne vom divorța, dar eu nu plec nicăieri din apartament. Să nu-ți faci iluzii.
Radu a rostit aceste cuvinte cu o liniște aproape nepăsătoare, ca și cum am fi discutat despre ce să cumpărăm pentru cină. Și-a pus cheile pe masă, a deschis frigiderul și a scos o sticlă de apă minerală.
Eu stăteam lângă aragaz și încercam să-mi dau seama dacă auzisem bine.
— Poți să repeți?
— Ce anume?
— Vrei să divorțezi de mine, dar intenționezi să continui să locuiești în apartamentul meu?
— Maria, nu începe. Am locuit aici aproape șapte ani. E și casa mea acum.
— Interesantă logică. Dacă mergi șapte ani cu mașina altcuiva, înseamnă că devine și a ta?
A trântit ușa frigiderului, iritat.
— Nu veni cu comparații absurde!
— Atunci explică-mi limpede.
Radu s-a așezat la masă.
— Chiriile sunt foarte scumpe acum. M-am uitat la anunțuri. O locuință decentă costă între două mii și două mii cinci sute de lei. De ce să arunc banii? Rămân aici până găsesc ceva convenabil.
— Cât timp?
— Trei luni. Poate șase. Vedem noi.
M-am așezat încet pe scaun.
Soțul meu hotărâse deja să pună capăt căsniciei, își imaginase viața liberă de după despărțire, însă uitase un amănunt esențial: unde urma să locuiască.
— Și dacă eu nu sunt de acord?
Radu a zâmbit batjocoritor.
— Doar nu mă dai afară în stradă după atâția ani de căsnicie.
În clipa aceea am înțeles ceva foarte clar: bărbatul cu care trăisem atâta timp nu mă cunoștea deloc.
Apartamentul îl cumpărasem cu mult înainte să-l întâlnesc pe Radu.
Aveam douăzeci și nouă de ani când am primit cheile primei mele locuințe cu două camere. Timp de cinci ani muncisem aproape fără zile libere, renunțasem la vacanțe și plătisem lună de lună creditul.
Îmi amintesc și acum cum am stat în mijlocul sufrageriei goale, privind pereții albi, și am început să plâng de fericire.
Era al meu.
Nu mi-l dăduseră părinții. Nu îl cumpărase un soț. Nu îl primisem datorită unei căsnicii avantajoase.
Era prima mea reușită adevărată, obținută singură.
Pe Radu l-am cunoscut doi ani mai târziu. Era fermecător, atent și avea un fel ușor de a vorbi cu oamenii.
Îmi aducea cafea la serviciu, mă aștepta după turele grele și reușea să mă facă să râd chiar și în zilele în care nimic nu mergea bine.
După zece luni mi-a propus să locuim împreună.
— De ce să plătim două chirii? îmi spunea. Ai suficient spațiu, iar eu pot pune banii deoparte pentru viitorul nostru.
La vremea aceea mi s-a părut o idee firească.
Radu s-a mutat cu două valize, calculatorul și un aparat de cafea vechi.
Un an mai târziu ne-am căsătorit.
În primii ani chiar am fost fericită.
Îmi pregătea micul dejun, venea să mă ia de la serviciu și îmi cumpăra flori fără să existe vreun motiv anume.
Apoi, încet, lucrurile au început să se schimbe.
Mai întâi au dispărut cinele luate împreună.
După aceea, conversațiile.
În cele din urmă, nici weekendurile petrecute unul lângă altul nu ne mai făceau plăcere.
Ajunseserăm doi vecini care împărțeau aceeași bucătărie și același certificat de căsătorie.
În ultimele luni, Radu repeta tot mai des că se săturase de viața de familie.
— Simt că am nevoie de libertate, Maria.
— Eu am nevoie de o relație normală, Radu.
— Nu mă înțelegi.
Poate că avea dreptate.
Când, într-o seară, mi-a spus cu o solemnitate exagerată:
— Am hotărât să cer divorțul.
Eu am răspuns doar:
— Bine.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Atât?
— Ce voiai să auzi?
— Nu știu… poate să discutăm?
— Am discutat un an întreg. Tu doar nu m-ai ascultat.
Se așteptase, probabil, la lacrimi, rugăminți și promisiuni că mă voi schimba.
Dar în seara aceea nu mai aveam nimic de salvat.
În afară de propria mea viață.
La câteva zile după discuția despre divorț, Radu a început să se poarte în apartament cu o siguranță care mă uimea.
— M-am gândit să mă mut în camera mică, mi-a spus într-o dimineață, în timp ce luam micul dejun.
— Unde anume?
— În fostul tău birou. Canapeaua de acolo e bună. Tu rămâi în dormitorul mare.
— Ce generos din partea ta.
— Și ce altceva să facem? Locuim separat. Împărțim întreținerea, iar fiecare își cumpără singur mâncarea.
— Radu, trebuie să-ți găsești altă locuință.
A oftat apăsat.
— Iar începi?
— Acesta este apartamentul meu.
— Din punct de vedere juridic.
— Și în realitate.
— Maria, nu am de gând să discutăm despre asta în fiecare zi. Am nevoie de timp.
L-am privit atent.
— Cauți măcar o locuință?
— Bineînțeles.
— Și ce ai găsit?
— Una e prea departe. Alta e prea scumpă. Într-a treia nu există loc de parcare.
— Și a patra?
— Are bucătăria prea mică.
Cu greu mi-am stăpânit râsul.
Bărbatul care pretindea că vrea să înceapă o viață liberă avea pretenții foarte mari de la acea libertate.
Mai ales când urma să plătească singur pentru ea.
După o săptămână devenise evident că Radu nu intenționa să plece.
Își făcuse abonament la o sală nouă, își cumpărase adidași scumpi și începuse să iasă mai des cu prietenii.
În același timp, continua să folosească locuința mea, electrocasnicele mele și toate avantajele vieții de zi cu zi.
Într-o seară mi-a spus chiar: