— Apropo, dacă îmi găsesc o iubită, sper să nu faci scene.
Mi-am ridicat ochii din carte.
— O iubită?
— La un moment dat, da. Doar divorțăm.
— Și ai de gând să o aduci aici?
S-a bâlbâit ușor.
— Nu am spus asta.
— Dar te-ai gândit?
— Maria, complici totul.
Am închis cartea.
— Nu, Radu. Eu tocmai mă pregătesc să simplific lucrurile foarte mult.
El nu a dat nicio importanță cuvintelor mele.
A fost o greșeală.
Joia următoare m-am întâlnit cu un avocat.
I-am arătat actele apartamentului, i-am povestit despre divorțul care urma și despre refuzul soțului meu de a se muta.
Avocatul m-a ascultat cu atenție.
— Locuința a fost cumpărată înaintea căsătoriei, iar acest lucru este important. Totuși, dacă soțul este înregistrat la adresă sau locuiește efectiv acolo, încetarea dreptului său de folosință trebuie făcută prin procedură legală. Schimbarea încuietorilor fără respectarea pașilor necesari v-ar putea crea probleme.
Am pregătit, așadar, o notificare scrisă prin care îi ceream să elibereze apartamentul și am discutat ce urma să facem dacă refuza.
Nu voiam scandal.
Îmi doream un singur lucru: ca Radu să înțeleagă, în sfârșit, că divorțul nu înseamnă doar libertatea de a scăpa de obligațiile unei familii.
Înseamnă și să fii capabil să trăiești pe cont propriu.
În aceeași seară i-am înmânat notificarea.
A parcurs textul în grabă și a pufnit disprețuitor.
— Vorbești serios? Vrei să mă sperii cu hârtii oficiale?
— Vreau să nu mai port negocieri interminabile.
— Eu nu mă grăbesc nicăieri!
— Atunci vom rezolva problema pe cale legală.
— Fă ce vrei!
A aruncat hârtia pe masă.
Două zile mai târziu s-a întâmplat ceva la care nu mă așteptam deloc.
Radu a venit acasă într-o dispoziție excelentă.
Purta o cămașă nouă și se dăduse cu un parfum scump.
— Unde pleci?
— La Cătălin. Să sărbătorim.
— Ce să sărbătoriți?
A zâmbit larg.
— Începutul noii mele vieți.
— Interesant. Ai găsit deja un apartament?
— Maria, nu-mi strica seara.
S-a îndreptat spre ușă.
— Mă întorc mâine la prânz. Și să nu cumva să încui și zăvorul de sus.
— Să ai o seară plăcută, Radu.
A plecat fluierând o melodie oarecare.
Eu am rămas în hol, privind ușa închisă.
Câteva minute nu m-am mișcat.
Apoi mi-am luat telefonul.
În zilele care trecuseră, Radu făcuse un lucru despre care uitase să-mi spună.
Semnase un acord prin care se angaja să părăsească locuința după primirea notificării scrise. Îl semnase aproape fără să-l citească, convins că, oricum, nu voi avea curajul să merg până la capăt.
Acum însă, pentru că refuza categoric să stabilească data plecării, eu și avocatul meu am pregătit cu mare atenție următorii pași.
Mai mult, am aflat că Radu avea deja posibilitatea de a sta temporar la un prieten. Pur și simplu îi convenea mult mai mult să rămână în casa mea.
În noaptea aceea nu i-am aruncat lucrurile pe palier.
Nu i-am scos valizele în fața ușii.
Nu i-am atins documentele și nici calculatorul.
Mi-am strâns doar obiectele personale pe care intenționam de mult să le mut în camera eliberată și am pregătit în liniște apartamentul pentru etapa următoare.
Câteva zile mai târziu, după ce toate formalitățile necesare au fost îndeplinite, Radu mi-a predat cheile și și-a transportat cutiile. Am făcut împreună o listă cu lucrurile rămase și am stabilit când urma să le ridice.
Era convins că făcea doar o concesie temporară și că, mai devreme sau mai târziu, mă va îndupleca.
În dimineața următoare a vrut să verifice dacă mai avea acces.
A sunat la ușă.
Am deschis, dar am lăsat lanțul prins.
— Maria, pot să intru? Mi-am uitat încărcătorul.
— L-am pus împreună cu celelalte lucruri. Îl vei lua la ora stabilită.
— Hai, lasă! Doar am locuit aici!
— Ai locuit, Radu. Acesta este cuvântul important.
S-a încruntat.
— Chiar ai de gând să schimbi încuietorile?
— După ce mi-ai predat cheile și ai eliberat apartamentul, am tot dreptul să-mi protejez locuința.
— Asta e tot? După șapte ani nici măcar nu mă mai lași să trec pragul?
— Tu ai ales să închei căsnicia noastră.
— Dar nu m-am gândit că va fi așa!
L-am privit drept în ochi.
— Și cum credeai că va fi? Soția ta urma să dispară din viața ta, dar apartamentul ei să rămână la dispoziția ta?
A deschis gura.
Apoi a tăcut.
Pentru prima dată după multă vreme, Radu nu mai găsea nimic de spus.
În aceeași seară m-a sunat socrul meu.
Când am văzut pe ecran numele lui Gheorghe Popescu, m-am pregătit pentru un nou șir de reproșuri.
Dar primele lui cuvinte m-au surprins.
— Maria, bună seara. Radu este la noi.
— Bună seara. Știu.
— A venit cu niște cutii, trei genți și un geamantan plin cu nemulțumiri.
Am zâmbit fără să vreau.
— Ultimul lucru sigur nu-mi aparține.
Socrul meu a râs încet.
Apoi m-a întrebat serios:
— Spune-mi un lucru. Chiar voia să divorțeze, dar să continue să locuiască la tine?
— Da.
— Și pentru cât timp?
— Până când găsea un apartament care să corespundă tuturor pretențiilor lui. Poate câteva luni.
La celălalt capăt al firului s-a auzit un oftat greu.
— Înțeleg.
— Domnule Popescu, nu mi-am dorit să mă cert cu familia dumneavoastră.