Elena se așezase pe banca strâmbă, improvizată lângă gardul de nuiele, își strânsese mai bine în jurul trupului vechea vestă matlasată a tatălui și privea drumul care cobora spre clădirile îndepărtate ale fabricii de in. Fumul cenușiu al coșurilor se ridica încet și se pierdea în norii grei ai toamnei. Prin perdeaua aceea apăsătoare, fata încerca să deslușească imaginea unei alte vieți — libere, independente, numai a ei. Avea doar optsprezece ani, dar în ochii ei mari și cenușii, adânci ca apa de lângă Moara Veche, nu mai rămăsese nimic din nepăsarea tinereții. Acolo se adunaseră oboseala și gândurile prea grele pentru vârsta ei.
În casa părinților creșteau cinci copii, iar Elena era cea mai mare. După ea veneau gemenii de zece ani, Radu și Doru, doi băieți neastâmpărați care nu stăteau o clipă locului. Apoi era liniștita și bolnăvicioasa Lidia. Aproape de prag, într-un leagăn prins de grinda tavanului, gângurea micuțul Ștefan, venit pe lume de curând. Mama lor, Paraschiva Ionescu, slăbise cumplit după naștere. Se îngălbenise la față și abia se mai ridica de pe cuptor, dând porunci cu o voce stinsă. Tatăl, Dumitru Ionescu, muncea zi și noapte în fierărie, reparând pentru cooperativă pluguri, grape și toate uneltele de care oamenii aveau nevoie.
Elena terminase școala de zece clase cu rezultate strălucite. Profesorul ei de matematică și fizică, Andrei Popescu, un om slab, riguros până la exasperare, mersese de trei ori la raion ca să obțină pentru eleva lui talentată o recomandare la Institutul de Construcții. Cel mai mult visa să proiecteze poduri. În imaginația ei nu se vedea într-o casă înghesuită, între scâncetele nesfârșite ale copiilor, ci sus, pe schele, lângă o pasarelă uriașă ridicată peste un râu vijelios. În lada de lemn, sub ștergare împăturite cu grijă și prosoape brodate, păstra un manual jerpelit de mecanica construcțiilor. Îl schimbase pe ascuns cu bibliotecara, dându-i două perechi de șosete groase de lână.
Dar familia nu avea nevoie de o viitoare ingineră. Avea nevoie de o dădacă fără leafă.
Paraschiva vorbea adesea despre soarta fiicei sale cu femeile din vecini. În glasul ei se amestecau supărarea și o nedumerire sinceră:
— La ce-i trebuie unei fete toate învățăturile astea? Femeia trebuie să nască prunci și să meargă după bărbatul ei. Și fetele familiei Marinescu au trimis-o pe cea mare la oraș, iar după un an s-a întors cu un copil. N-a rămas nici cu școală, nici cu nume bun. Elena mea e sănătoasă și harnică — ei îi trebuie un gospodar, nu cărți pline de praf!
Elena știa însă, cu o hotărâre care o înspăimânta uneori chiar și pe ea, că nu va avea soarta mamei. Paraschiva nu împlinise încă treizeci și nouă de ani, dar arăta ca o femeie trecută bine de cincizeci. Fata simțea în toate acestea o nedreptate cumplită. De ce trebuia să-și sacrifice tinerețea doar fiindcă părinții aduseseră pe lume atât de mulți copii? Nu găsea răspuns, iar lipsa lui o durea și mai tare.
Singurul om lângă care Elena reușea să uite de toate era Mihai.
Mihai Stan locuia în partea cealaltă a satului Valea Râului, lângă malul abrupt al Bistriței. Era cu un an mai mare decât ea și lucra ca mecanic la stația de mașini și tractoare. Palmele lui miroseau mereu a fier și motorină, iar râsul grav, rostogolit, îi făcea inima Elenei să se strângă. Spre deosebire de ceilalți, Mihai nu vedea în ea doar o fată de la țară și viitoarea mamă a copiilor lui. O considera un om întreg. O asculta când vorbea despre grinzi, sarcini și rezistența betonului. De Anul Nou îi dăruise o trusă nouă de desen tehnic.
În seara aceea, Elena îl hrănise pe micul Ștefan cu pâine înmuiată, o culcase pe Lidia, care tușea rău, apoi ieșise din casă fără să fie observată. Poteca bine cunoscută o dusese până la salcia bătrână unde se întâlneau de obicei. Mihai o aștepta sprijinit de trunchiul aspru. Fuma, iar jarul roșiatic al țigării strălucea în amurg asemenea unei licurici.
— Lenucuța, spuse el, deschizând brațele.
Elena se lipi de el și simți mirosul familiar de tutun și motorină.
— De ce ești atât de tristă? S-a luat iar mama de tine?
— E mai rău, Mihai, șopti ea, încercând să-și țină bărbia să nu-i tremure. Tata a fost chemat la raion. Au greșit ceva în acte și i-au retras scutirea. Peste o săptămână pleacă pe front. Iar mama s-a îmbolnăvit de tot. A stat cu spatele ud la spălat și acum abia se târăște până la cuptor. Când tata va pleca, rămân cu gemenii, cu Lidia, cu Ștefan și cu toată gospodăria. Ce institut? O să-mi petrec viața spălând scutece.
Mihai nu răspunse imediat. O mângâie pe cosițele strâns împletite și privi către apa întunecată a râului.
— Știi ce m-am gândit? spuse el într-un târziu, apăsat. Să ne căsătorim. Acum, fără să mai așteptăm. Facem o nuntă mică, apoi vii la mine. Casa e modestă, dar e trainică, iar gospodăria e pusă la punct. Vorbesc chiar eu cu tatăl tău. Îi ajutăm pe ai tăi, iar dacă va fi nevoie, îi luăm la noi pe frații tăi. La toamnă ne mutăm la Brașov. Eu trebuie să-mi ridic categoria și la uzină se deschid cursuri pentru mecanici. Tu intri la institut, eu merg la școală. O să ne descurcăm împreună!