— Nu este deloc cum crezi, încercă soțul meu să se apere.
— Bineînțeles. Ai fost la Cristina să joci șah, am răspuns eu.
Mihai rămase nemișcat în prag.
Lângă ușă erau așezate două genți de voiaj, închise cu grijă. Deasupra uneia atârna sacoul lui, întocmai ca într-o cameră de hotel eliberată de un client care urma să plece.
Se uită întâi la bagaje, apoi la mine.
Îi vedeam aproape gândurile. În mintea lui, variantele pregătite cu atenție se schimbau una după alta. Discursul care ar fi trebuit să înceapă cu „trebuie să vorbim” nu mai avea nicio utilitate.
— Ioana, așteaptă.
— Nu plec nicăieri. Pune cheile pe comodă.
Mihai nu se mișcă.
Rămase în pantofi, pe covorașul din hol, privind spre mine cu o nedumerire pe care nu încerca să o ascundă. Era obișnuit să conducă fiecare conversație până la concluzia dorită. La serviciu, acest lucru era numit talent de negociator.
Acasă proceda la fel.
În cei douăzeci și trei de ani de căsnicie, eu nu deschisesem niciodată prima o discuție cu adevărat serioasă.
Până în seara aceea.
— De unde știi despre Cristina?
Nu i-am răspuns.
Am intrat în bucătărie și am apăsat butonul fierbătorului.
Voiam, pur și simplu, să beau un ceai.
Timp de trei săptămâni mă pregătisem pentru acel moment. Iar acum, când venise, nu simțeam nici panică, nici gol. În mine era doar liniște.
O liniște care apare după multe nopți nedormite, atunci când omul ia, în cele din urmă, o hotărâre și adoarme fără să se mai teamă de dimineață.
Despre Cristina aflasem din întâmplare.
Mihai își lăsase telefonul la încărcat și intrase în baie. Nu îi verificasem niciodată mesajele. Nu îl urmărisem și nu căutasem dovezi că mă înșală.
Dar ecranul se aprinsese singur.
Primise un mesaj vocal.
Vocea unei femei avea o căldură sigură, aproape familiară:
„Te aștept. Să nu întârzii.”
Aș fi putut să fac scandal chiar în acea seară.
N-am făcut-o.
M-am așezat la masa din bucătărie, mi-am turnat un pahar cu apă și am început să mă gândesc.
Apartamentul îmi revenise de la tatăl meu. Tata murise cu șapte ani în urmă și îmi lăsase locuința cu trei camere de pe Bulevardul Unirii.
Mihai se mutase acolo înainte de nunta noastră.
La început spunea „apartamentul Ioanei”.
După aceea a început să spună „apartamentul nostru”.
Iar câțiva ani mai târziu îi zicea doar „apartamentul”, de parcă locuința se ivise singură din pământ și îi aparținuse dintotdeauna.
Mașina o cumpărasem cu doi ani înainte, din banii mei, după ce fusesem promovată la serviciu.
Cu toate acestea, cel mai des o conducea Mihai, pentru că el „avea drumuri de făcut”.
Eu mergeam cu metroul.
Când i-am povestit totul Elenei, prietena mea n-a vrut să mă creadă.
— Vorbești serios? Pur și simplu îi strângi lucrurile și îl dai afară?
— Ce altceva ar trebui să fac? Să fug după el și să țip?
— Nu. Dar măcar ai putea să plângi.
— Elena, am plâns deja. Marți. O oră și jumătate. A fost suficient.
În următoarele două săptămâni m-am ocupat de acte.
Am verificat documentul de proprietate și m-am asigurat că pe el apărea doar numele meu.
Am găsit contractul de vânzare-cumpărare al mașinii.
Am recitit convenția matrimonială semnată cu douăzeci de ani în urmă, la insistențele mamei.
Atunci mama îmi spusese:
— Ioana dragă, actele nu sunt făcute pentru că nu ai încredere în el. Sunt făcute ca lucrurile să rămână clare.
Mihai râsese și semnase fără să protesteze.
Avea treizeci de ani și considera convenția o formalitate inutilă.
Peste timp, acea formalitate s-a dovedit foarte folositoare.
Soțul meu intră în bucătărie fără să-și scoată pantofii.
Nu m-a durut pentru parchet.
M-a atins altceva: până atunci, se descălțase întotdeauna.
Acum stătea cu încălțămintea de stradă în picioare, ca și cum nu mai făcea parte din casa aceea.
— Ioana, hai să discutăm calm.
— Hai. Lasă cheile de la apartament și de la mașină. Lucrurile sunt strânse. Poți să verifici. Geaca de iarnă am pus-o în geanta din stânga.
Se prăbuși pe un taburet, așa cum se așază bărbații care, dintr-odată, nu mai știu ce să facă cu mâinile.
— Mă dai afară?
— Nu. Tu ai ales să pleci. La Cristina. Eu doar ți-am pregătit bagajele.
— Dar cum ai aflat…
— Mihai, asta durează de trei săptămâni. Te întorceai aproape de ora unsprezece, hainele tale miroseau a un parfum pe care nu-l cunosc, iar mesajele le ștergeai în baie. Nu sunt nici oarbă, nici surdă. Am patruzeci și șase de ani, nu șaisprezece.
Își acoperi fața cu palmele.
Eu mi-am făcut ceaiul.
Am pus pliculețul în cană, am turnat apa fierbinte și am adăugat o linguriță de miere.
Mâinile nu-mi tremurau deloc.
Eram mândră de mine.
— Lucrurile sunt mult mai complicate, spuse el într-un târziu.
— Pentru mine sunt foarte simple. Apartamentul este al meu, mașina este tot a mea. Cheile trebuie să ajungă pe comodă. Ce anume nu înțelegi?
— Știi foarte bine cât am investit eu în casa asta…
— Știu. Ai montat cornișele din dormitor și ai sunat de două ori instalatorul. În rest, eu am plătit totul. Dacă vrei, putem verifica bonurile. Sunt într-un dosar, în dulap.
Tăcu.
Nu pentru că s-ar fi simțit jignit.