Mihai era obișnuit să considere viața aceea a lui.
Nu din punct de vedere legal, ci în adâncul minții sale.
Locuia în apartamentul meu, conducea mașina mea și își invita prietenii în bucătăria mea.
La un moment dat, încetase să mai observe că nimic din toate acestea nu îi aparținea.
Probabil că nici Cristina nu știa.
Telefonul din buzunarul lui scoase un sunet scurt.
Mihai îl scoase automat și privi ecranul. Am observat cum i se ridică și apoi i se încordă ușor sprânceana.
Nu întoarse telefonul spre mine.
Dar nici nu era nevoie.
Fața lui spusese tot.
— Îți scrie ea?
Mihai băgă telefonul la loc.
— Ioana, nu vreau să se termine în felul acesta.
— În ce fel?
— Cu gențile lângă ușă. Ca un băiat vinovat pe care îl dau afară din casă.
— Și cum îți imaginai că se va întâmpla? Timp de trei săptămâni te-ai întâlnit cu altă femeie, iar eu trebuia să stau cuminte și să aștept până când îmi vei spune frumos că avem nevoie de „o pauză”?
Deschise gura, dar nu scoase niciun cuvânt.
Îl ghicisem.
Exact aceasta era scena pe care Mihai o pregătise.
Ar fi venit acasă, s-ar fi așezat pe taburet și ar fi spus ceva de genul:
„Ioana, trebuie să fiu sincer cu tine.”
După aceea, eu ar fi trebuit să izbucnesc în plâns și să-l implor să rămână.
Iar el ar fi plecat cu aerul unui bărbat profund și nefericit, convins că fusese obligat să ia o decizie dureroasă.
O poveste frumoasă.
Dar numai din perspectiva lui.
Am hotărât să-i schimb finalul.
— Cristina știe că apartamentul acesta este al meu? l-am întrebat.
Mihai nu răspunse.
Doar își feri imediat privirea.
Nu știa.
— Dar despre mașină ce i-ai spus?
Din nou, tăcere.
— Ce anume i-ai povestit?
Se ridică brusc. Taburetul alunecă pe podea cu un scârțâit ascuțit.
— Asta nu te mai privește.
— Ai dreptate. Nu mă mai privește. De aceea, pune cheile pe comodă.
Telefonul sună iar.
De data aceasta, Mihai nici nu-l mai scoase.
Se întoarse în hol.
Eu am rămas în bucătărie, sorbind din ceai și ascultând.
S-a auzit foșnetul unei genți, apoi clicul fermoarului. Probabil voia să se asigure că lucrurile lui erau acolo.
După aceea, s-a lăsat liniștea.
A durat aproape douăzeci de secunde.
— Mi-ai pus sacoul albastru?
— Este în geanta din dreapta. Și cele patru cravate sunt tot acolo.
Iarăși tăcere.
Mi-l imaginam lângă comodă, cu cheile în mână, întrebându-se ce să facă mai departe.
Nu se gândea la mine.
Se gândea la felul în care urma să apară în fața Cristinei.
Fără mașină.
Cu un taxi.
Purtând două genți grele.
La serviciu, ea îl văzuse mereu îmbrăcat elegant și la volanul mașinii mele.
Îl auzise vorbind despre cum „renovăm” și despre faptul că „trebuie să treacă pe la parcare”.
Pentru Cristina, el era un bărbat realizat, un om care avea totul.
Acum îi mai rămăseseră doar două genți, telefonul, portofelul și sacoul albastru.
— Ioana.
— Da?
— Aș putea să mai stau aici o vreme? Doar o săptămână. Până găsesc un apartament potrivit.
Am așezat cana pe masă.
— Nu.
— Pot să dorm pe canapea.
— Mihai, am spus nu.
Rămase tăcut câteva clipe.
— Ai devenit foarte dură.
— Nu am devenit altcineva. Am fost mereu așa. Doar că până acum nu ai avut ocazia să observi.
Nu mi-a răspuns.
Am auzit broasca ușii.
Apoi zgomotul genților ridicate de pe podea. După sunet, erau grele.
Pusesem totul în ele.
Chiar și vechii lui pantofi sport, cei cu care ieșea cândva la alergat dimineața.
Pe vremea când chiar se trezea să alerge.
Telefonul meu începu să sune.
Era Elena.
— A plecat?
— Da.
— Cum te simți?
— Sunt bine. Beau ceai.
— Ai pus miere?
— Da.
— Atunci înseamnă că ai făcut ce trebuia.
Pentru prima dată în acea seară am zâmbit.
Nu din furie.
Nici măcar din ușurare.
Pur și simplu, prietena mea știa că atunci când am nevoie de puțină căldură, îmi îndulcesc întotdeauna ceaiul cu miere.
După aproximativ douăzeci de minute, m-am apropiat de fereastră.
Mihai stătea în fața blocului, cu cele două genți lângă el. Taxiul încă nu sosise.
Vorbea la telefon.
Nu îi puteam auzi cuvintele, dar gesturile erau ușor de înțeles. Cu mâna liberă făcea mișcări largi, ca oamenii care încearcă să explice că:
„Nu este atât de simplu.”
Probabil Cristina îl întreba de ce întârzie și unde era mașina.
Am tras perdeaua.
Pe comodă rămăseseră cheile.
Două pentru apartament.
Una pentru mașină.
Și brelocul cu mica busolă pe care i-l dăruisem lui Mihai la aniversarea a cincisprezece ani de căsnicie.
Mai târziu, am scos busola de pe inel și am pus-o într-un sertar.
Nu din sentimentalism.
Era pur și simplu un obiect frumos și nu avea rost să-l arunc.
Ceaiul se răcise.
Afară cădea o ploaie măruntă.
Undeva jos, portiera taxiului care tocmai sosise se trânti.
Totul se terminase.