Mult timp, Andreea a încercat să se convingă că mariajul ei nu era încă pierdut.
În fiecare dimineață se trezea lângă bărbatul pe care, cândva, îl iubise mai mult decât pe oricine. Mihai nu fusese mereu crud. La începutul relației, îi păruse atent, blând și demn de încredere. Îi cumpăra flori fără motiv, reușea să o facă să zâmbească după zile istovitoare de muncă și îi spunea că ea era cel mai prețios dar pe care i-l trimisese viața.
Apoi, încetul cu încetul, totul s-a schimbat.
Mai întâi au apărut reproșurile.
— Iar ai stricat totul, îi spunea el, cu o nemulțumire rece în glas.
După aceea au venit insultele, repetate aproape zilnic.
— Cine crezi că s-ar mai uita la tine în afară de mine?
Într-o zi, Mihai a ridicat pentru prima dată mâna asupra ei.
Amintirea acelei zile a rămas întipărită pentru totdeauna în mintea Andreei. Stătea lângă fereastră și privea ploaia curgând pe geam, incapabilă să înțeleagă cum bărbatul care jurase să o apere de orice rău ajunsese să fie chiar cel care îi provoca durere.
În seara aceea, Mihai i-a cerut iertare vreme îndelungată.
— Mi-am pierdut controlul… Știi cât de grea este munca mea. Nici eu nu am înțeles ce fac. Îți jur că nu se va mai întâmpla niciodată.
Iar ea l-a crezut.
Femeile care trec prin asemenea situații nu rămân întotdeauna lângă agresor pentru că ar fi slabe. De multe ori speră să-și păstreze familia, se agață de amintirile frumoase și așteaptă ca omul pe care l-au iubit să redevină cel de odinioară.
Numai că zilele bune nu s-au mai întors.
Cu fiecare ceartă, pericolul devenea mai mare.
În noaptea care avea să schimbe totul, conflictul a pornit de la ceva aparent banal.
Andreea i-a cerut soțului să participe la plata facturilor. I-a explicat calm că banii familiei nu mai ajungeau și că trebuiau să găsească împreună o soluție.
Chipul lui s-a înăsprit imediat.
— Iar începi? a întrebat el pe un ton înghețat.
— Mihai, încerc doar să vorbesc cu tine.
— Nu e adevărat. Vrei din nou să mă faci să par vinovat.
— Nu te învinuiesc…
Nu a mai apucat să termine.
Un zgomot asurzitor a sfâșiat încăperea. O farfurie de porțelan a trecut la câțiva centimetri de fața ei și s-a făcut țăndări când s-a izbit de perete.
Andreea a încremenit.
Atunci a înțeles, cu o claritate dureroasă, că omul din fața ei nu mai semăna deloc cu bărbatul de care se îndrăgostise.
— Mihai… te rog, oprește-te…
Rugămintea ei nu l-a făcut să se oprească.
După prima lovitură, totul s-a cufundat într-o liniște apăsătoare. Se auzea doar respirația ei frântă, rapidă și speriată.
Andreea zăcea pe podea, cu mâinile ridicate instinctiv peste cap.
În mintea ei se repeta un singur gând:
„Dacă rămân aici, într-o zi mă poate ucide.”
Această realizare i-a provocat o spaimă mai profundă decât durerea trupului.
Când furia i s-a stins, Mihai a plecat liniștit în cealaltă cameră. După puțin timp, de acolo s-au auzit televizorul, râsul lui și sunetele telefonului. Privea o emisiune de divertisment și se comporta ca și cum nimic important nu s-ar fi întâmplat.
Între timp, Andreea rămăsese întinsă pe gresia rece din bucătărie. Pentru prima dată, ochii ei nu mai vărsau lacrimi.
Privea tavanul fără să se miște și simțea în locul fricii obișnuite ceva ce nu mai cunoscuse până atunci.
Un gol absolut.
În dimineața următoare s-a oprit în fața oglinzii și s-a privit cu atenție.
Fața umflată. Vânătăile întunecate. Urmele unei alte nopți de coșmar.
Andreea și-a luat telefonul și a deschis folderul ascuns cu fotografii, pe care îl completase în secret de câteva luni.
Fiecare vânătaie.
Fiecare rană.
Fiecare dovadă a cruzimii lui.
Până atunci păstrase acele imagini din teamă.
În acea dimineață însă, avea un alt motiv.
Începuse să-și pregătească salvarea.
A scos un caiet vechi și uzat, în care nota datele tuturor episoadelor. Ultima însemnare era scurtă:
„Astăzi am înțeles că nu mă va mai lovi niciodată.”
Andreea nu știa încă faptul că, peste doar câteva ore, Mihai avea să intre în bucătărie și să vadă ceva care urma să le schimbe definitiv viețile.
Ceva care, pentru prima dată, avea să-i trezească lui frica adevărată.
Capitolul 2. Ce îl aștepta dincolo de ușa bucătăriei
Pentru Mihai, dimineața aceea semăna cu toate celelalte.
S-a trezit târziu, s-a întins leneș și a privit ceasul cu iritare. Noaptea trecută nu-l apăsa deloc. Nu se gândea la vasele sparte, la strigătele soției sau la spaima care o paralizase.
În mintea lui, totul se terminase deja.
Era obișnuit ca, după fiecare ceartă, Andreea să pună lucrurile în ordine fără să spună nimic, să pregătească masa și să se comporte de parcă scandalul nu existase.
— Andreea! a strigat din dormitor. Unde este cafeaua mea?
Nu i-a răspuns nimeni.
Mihai a încruntat sprâncenele.
— Andreea! Ai surzit?
Din nou, liniște.
Tăcerea ei neobișnuită îl enerva din ce în ce mai tare.
S-a ridicat din pat și a ieșit pe hol, în timp ce își aranja halatul.
— A hotărât să mă pedepsească prin tăcere? a mormăit el.
După câțiva pași, s-a oprit în fața bucătăriei.
Ușa era întredeschisă.
Dincolo de ea nu se auzea nimic.