La ora aceea, Andreea pregătea de obicei micul dejun. Mirosul cafelei umplea încăperea, iar ea evita să-l privească, mai ales după câte o izbucnire violentă.
În acea dimineață însă, rutina se rupsese.
Mihai a deschis brusc ușa.
Și a rămas nemișcat.
Pentru o clipă, a avut senzația că uitase să respire.
În mijlocul bucătăriei se afla Andreea.
Dar femeia din fața lui era de nerecunoscut.
Nu mai era soția speriată, în halat, gata să facă orice numai ca să nu-i provoace o nouă criză de furie.
Stătea dreaptă și părea neobișnuit de calmă.
Purta haine închise la culoare, avea părul prins cu grijă, iar lângă picioarele ei se afla o geantă mică de călătorie.
Totuși, nu înfățișarea ei l-a tulburat cel mai tare.
Masa era acoperită cu documente.
Teancuri întregi de hârtii.
Fotografii.
Conversații tipărite.
Rapoarte medicale.
Deasupra tuturor se afla un dosar gros, pe a cărui copertă era scris cu litere mari:
„Dovezi”.
— Ce înseamnă toate astea? a întrebat el aproape în șoaptă.
Pentru prima dată după mulți ani, glasul lui nu mai era tăios.
În el se simțea neliniște.
Andreea și-a ridicat privirea și l-a întâmpinat fără să clipească.
— S-a terminat, Mihai.
El a încercat să zâmbească batjocoritor, ca să-și păstreze aerul de superioritate.
— Chiar crezi că mă poți speria cu hârtiile astea?
Femeia a clătinat încet din cap.
— Nu vreau să te sperii. Vreau doar să mă protejez.
Mihai a făcut un pas către ea.
— Andreea, termină teatrul ăsta.
Ea nu s-a mișcat.
— Îți amintești ce s-a întâmplat acum o lună? Când ai spus că eu te-am provocat?
El a tăcut.
— Îți amintești și când mi-ai spus că nimeni nu mă va crede?
Expresia lui s-a schimbat.
Își amintea foarte bine acele discuții.
Andreea a continuat:
— Eu nu am uitat nimic. Nici măcar o zi.
A scos telefonul și l-a așezat lângă dosar.
Pe ecran se vedeau fotografii, date, explicații și înregistrări păstrate.
— Am strâns totul luni întregi, a spus ea încet. Mi-a fost teamă să stau lângă tine. Dar mi-a fost și mai teamă să mă gândesc că într-o dimineață s-ar putea să nu mă mai trezesc.
În clipa aceea, Mihai a înțeles că femeia din fața lui nu mai era victima lipsită de apărare pe care o controla atât de ușor.
Vedea o persoană care își hotărâse deja viitorul.
— Deci vrei să distrugi definitiv familia noastră? a întrebat el.
Andreea a zâmbit trist.
— Nu eu am distrus-o, Mihai. Căsnicia noastră s-a prăbușit în momentul în care ai crezut că ai dreptul să mă lovești.
De afară s-a auzit motorul unei mașini care se apropia și apoi se oprea în fața clădirii.
Mihai a observat mișcarea de lângă casă.
Ochii i s-au mărit neliniștiți.
— Cine a venit?
Andreea i-a răspuns fără să-și piardă calmul:
— Oamenii care știu acum adevărul.
Atunci a înțeles.
Andreea nu mai era singură.
Ani întregi, Mihai fusese convins că putea hotărî totul în locul ei și că îi controla viața. Dar, dintr-odată, puterea aceea dispăruse.
A făcut instinctiv un pas înapoi.
Pentru prima dată, a simțit neputința cu care soția lui trăise aproape în fiecare noapte.
După câteva minute, soneria s-a auzit în hol.
O dată.
Apoi încă o dată.
Andreea și-a întors capul spre intrare.
Știa că în acel moment începea o etapă nouă a vieții ei.
Iar pentru Mihai se încheia perioada în care cruzimea lui rămânea fără urmări.
Capitolul 3. Ziua în care adevărul nu mai putea fi ascuns
Soneria a răsunat atât de brusc, încât Andreei i s-a părut mai puternică decât orice ceartă.
Mihai rămăsese în bucătărie, privind-o fără să-și desprindă ochii de la ea, de parcă abia acum începea să înțeleagă cine era cu adevărat femeia pe care o ținuse sub control.
Cu o zi înainte o considera o persoană care putea fi redusă la tăcere printr-o privire severă. Era obișnuit ca ea să ascundă urmele loviturilor, să tacă după fiecare izbucnire și să inventeze explicații pentru vecini.
Dar dimineața aceea schimbase totul.
— Ai pus totul la cale dinainte? a întrebat el răgușit.
Andreea a tăcut câteva secunde.
Și-a privit palmele. Cu aceleași mâini îi pregătise cândva mâncarea preferată, îi aranjase lucrurile, îl ajutase în momente grele și îl sprijinise când avea probleme.
Acum, mâinile ei strângeau dosarul de care depindea viitorul său.
— Da, a răspuns ea fără ezitare. M-am pregătit mult timp pentru ziua aceasta.
Mihai a încercat să râdă, dar sunetul a ieșit nervos și fals.
— Chiar crezi că te va asculta cineva?
Altădată, asemenea vorbe îi distrugeau imediat curajul.
Acum nu mai aveau nicio putere asupra ei.
— Da, a spus Andreea. Pentru că de data asta nu se bazează totul doar pe cuvântul meu. Am dovezi.
Soneria a sunat din nou.
Mihai nici măcar nu a încercat să ajungă la ușă.
Începea să priceapă că nu mai era vorba despre o simplă ceartă conjugală, care putea fi îngropată sub câteva promisiuni frumoase.
Sosise momentul în care trebuia să răspundă pentru ceea ce făcuse.
Când Andreea a deschis ușa, pe palier se aflau două femei. Una era o vecină pe care o cunoștea de ceva vreme, iar cealaltă reprezenta serviciul de sprijin pentru persoanele care trecuseră prin violență domestică.