Elena i-a dat cheile fără să pună nicio întrebare. Pur și simplu i-a așezat legătura în palmă Andreei, i-a închis degetele peste ea și i-a spus:
— Locuiți aici cât timp aveți nevoie.
Se întâmpla la o săptămână după nuntă.
Apartamentul era mic, dar luminos, călduros și primitor. Cele două ferestre dădeau spre curtea interioară, iar parchetul vechi scârțâia doar într-un singur loc, chiar lângă prag. Andreea prinsese perdele curate la ferestre, iar Mihai adusese din mașină ultimele cutii.
— Ești sigură că Elena nu se răzgândește? întrebă Mihai, așezând cărțile pe raft.
— Ea ne-a propus. Acum stă la Cătălin și îi este mai ușor acolo. A spus că putem folosi apartamentul până când ne punem pe picioare.
— Sora ta este un om de aur.
— Știu, zâmbi Andreea. Tocmai de aceea vom avea grijă de fiecare colțișor.
Prima lună trecu liniștit. Se culcau târziu, luau micul dejun fără grabă și învățau, pas cu pas, cum era să împartă aceeași casă. Mihai uita uneori lumina aprinsă pe hol, iar Andreea lăsa prosopul ud pe spătarul scaunului. Erau nimicuri, dar din asemenea nimicuri se clădea viața lor de zi cu zi.
În a treia săptămână, sună doamna Mariana. Glasul ei devenea dulce și mângâietor de fiecare dată când avea nevoie de ceva.
— Mihăiță, veniți sâmbătă pe la noi. Bem un ceai și mai stăm de vorbă. Aproape că nu te mai văd.
— Bine, mamă, venim, răspunse el fără să stea pe gânduri.
Andreea nu protestă. În perioada aceea evita orice ceartă. Își dorea să fie plăcută, voia ca lucrurile să se așeze lin și frumos. Credea sincer că, dacă va rămâne deschisă și politicoasă, noua familie o va primi cu brațele deschise.
Prima vizită se desfășură fără incidente. Soacra pregătise masa, pusese ceștile și tăiase lămâia în felii subțiri. Vorbiră despre vreme, despre reparațiile din bloc și despre vecini. Andreea asculta cu atenție, dădea din cap și intervenea doar atunci când era potrivit.
— Ce noră minunată am, spuse doamna Mariana în prag, când îi conduse. Să mai veniți.
Andreea îi zâmbi sincer.
La a patra vizită, tonul începu să se schimbe. La început aproape imperceptibil, asemenea unei crăpături fine pe un perete, pe care o observi abia după ce s-a întins mult.
— Andreea, probabil nu știi, dar Mihai este obișnuit ca mânecile cămășilor să fie călcate începând cu stânga. Eu așa am făcut întotdeauna.
— Bine, voi ține minte, răspunse Andreea.
A cincea oară, doamna Mariana îi întâmpină cu un carnețel. În timp ce ceilalți vorbeau, ea nota ceva, apoi închidea caietul și îl ascundea în sertarul mesei. Andreea observă, dar nu spuse nimic.
— Îi gătești supă? întrebă soacra, turnându-și ceai.
— Da. Și nu numai supă.
— Un bărbat trebuie să aibă ceva cald în fiecare zi. Altfel nu mai este bărbat, ci doar o umbră.
— Mihai mănâncă foarte bine, doamnă Mariana.
— Nici nu mă îndoiesc, zâmbi ea. Eu doar îți reamintesc.
În astfel de clipe, Mihai tăcea. Nu pentru că ar fi fost de acord cu mama lui, ci pentru că nu sesiza înțepăturile ascunse în cuvintele ei. Pentru el, totul părea o conversație obișnuită de familie. Andreea nu îi explică nimic. Cel puțin deocamdată.
La a șasea vizită, doamna Mariana își chemă sora. Doamna Rodica venise dintr-un cartier aflat la marginea orașului, se așeză în fotoliul de lângă fereastră și începu să o cerceteze pe Andreea ca pe un obiect scos la vânzare.
— Ea este Andreea? întrebă, fără să se uite direct la fată.
— Ea este.
— Pare cam firavă. Se descurcă?
— Deocamdată. Subliniez: deocamdată.
Andreea stătea dreaptă și le privea pe amândouă. Înăuntrul ei începea să se formeze ceva dur, însă hotărî să le mai ofere o singură șansă.
— Doamnă Mariana, spuse ea calm, dacă aveți întrebări pentru mine, mi le puteți pune direct. Sunt aici.
— Vai, cât de sensibile suntem, ridică Rodica sprâncenele. Mariana, nora ta are personalitate.
— Nu-i nimic, ne descurcăm noi, zise doamna Mariana, afișând din nou același zâmbet.
În mașină, Andreea nu scoase un cuvânt până acasă. Mihai se uită de trei ori spre ea, dar nu îndrăzni să întrebe. Știa prea bine că, atunci când Andreea tăcea astfel, în mintea ei se desfășura o discuție serioasă.
— Ai observat cum vorbea despre mine la persoana a treia? întrebă ea în cele din urmă, după ce intrară în apartament.
— Cine? Mătușa Rodica? Așa este ea dintotdeauna. Nu pune la suflet.
— M-a discutat de parcă aș fi fost o piesă de mobilier. Iar mama ta a încurajat-o.
— Andreea, sunt oameni de modă veche. Așa au fost obișnuiți să vorbească.
— Obișnuința nu scuză orice, spuse ea, scoțându-și haina. Dar mai aștept. Poate chiar am înțeles eu greșit.
Mai așteptă două săptămâni.
A șaptea vizită fu și ultima.
Doamna Mariana era îmbrăcată elegant. Pe masă nu mai erau doar ceai și biscuiți: apăruseră prăjituri, mezeluri feliate și șervețele așezate în inele decorative. Rodica ocupa fotoliul ei obișnuit, iar lângă ea stătea Oana, fiica cea mică a Marianei și sora lui Mihai.
Oana îi făcu Andreei un semn scurt din cap, ca unui cunoscut întâlnit întâmplător în lift. Nu era nici urmă de căldură în gestul ei.