— Mamă, la casa noastră de la țară sunt niște străini! Mă auzi? O femeie sapă o groapă lângă gard!
Mihai striga atât de tare, încât Elena Vasilescu îndepărtă telefonul de ureche și se uită la el ca la un ceas deșteptător care sunase pe neașteptate într-o dimineață de duminică.
— Te aud, dragul meu. Numai nu mai țipa.
— Cum să nu țip?! Cheia nu intră în broască! Au schimbat lacătul! Iar pe leagănul nostru stă un băiat!
Mihai se afla în fața portiței, cu o găleată plină de carne marinată într-o mână și telefonul în cealaltă. În spatele lui, mașina avea portierele larg deschise, iar Ioana încerca să-i liniștească pe copii, care întrebaseră deja a doua oară de ce toată lumea rămânea afară. Ziua se anunța toridă, iar ieșirea la grătar fusese plănuită încă de miercuri.
Dincolo de gard, o femeie cu pălărie de paie marca liniștită cu țăruși locul unui viitor strat, chiar de-a lungul plasei. Auzind cu cine vorbea Mihai, se îndreptă și strigă:
— Transmiteți-i doamnei Elena salutări! Spuneți-i că am început deja să plantăm zmeura!
Mihai înghiți în sec.
— Mamă, femeia asta spune că a cumpărat casa de la tine.
— Așa este, a cumpărat-o, confirmă Elena fără grabă. În luna mai. E o familie cumsecade: Cristina, Andrei și cei doi copii.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
— Ai vândut casa?
— Da.
— Și nu ne-ai spus nimic?
— Cumpărătorilor le-am spus. Și agentului imobiliar. Și notarul știa.
— Mamă, îți bați joc de mine?
— Nu. Tu întrebi, eu răspund.
Elena stătea pe o bancă, sub o copertină. Lângă picioarele ei era o pungă cu piersici cumpărate dimineața de la piață. Fructele miroseau atât de dulce, încât ți-ar fi venit să muști imediat dintr-unul, fără să-l mai speli. În fața ei, printre umbrelele de plajă cu dungi, marea strălucea în soare. Cineva târa spre apă un crocodil gonflabil uriaș, iar două persoane se certau zgomotos din cauza unui șezlong.
— Ce se aude acolo? întrebă fiul, devenind brusc atent.
— Marea.
— Ce mare?
— O mare obișnuită, sărată. Am închiriat un apartament aici până la sfârșitul verii.
Mihai tăcu atât de mult, încât mama verifică ecranul telefonului, ca să vadă dacă nu se întrerupsese apelul.
— Deci ai vândut casa noastră și ai plecat la mare.
— Casa mea, Mihai.
— A noastră! Acolo am crescut!
— Ați crescut. Acum vreo treizeci de ani. Numai că actele au fost întotdeauna pe numele meu. Spune-mi, când anume a devenit casa voastră? Probabil am ratat eu momentul.
— Nu te agăța de cuvinte.
— Nu mă agăț. Chiar sunt curioasă.
Mihai oftă greu în telefon, exact cum făcea în copilărie, când era chemat din curte să-și facă temele.
— Puteai măcar să te consulți cu noi.
— Puteam.
— Și?
— N-am vrut.
De peste gard se auzi iar glasul femeii cu pălărie. De data aceasta întreba unde era lopata. Unul dintre copiii lui Mihai începu să plângă.
— Am carnea marinată, spuse el cu o voce pierdută. Trei kilograme întregi.
— Ioana știe să o facă la cuptor, îi răspunse mama. Întoarceți-vă acasă, dragul meu. Dacă vrei, mă suni diseară.
Simona sună după douăzeci de minute. Era limpede că Mihai o apelase pe sora lui imediat ce urcase în mașină.
— Mamă, e adevărat?
— Dacă întrebi de casă, da.
— Chiar ai hotărât totul singură?
— Cine trebuia să hotărască în locul meu?
În receptor se auzi un clinchet. Când era neliniștită, fiica ei începea mereu să mute obiectele de pe masa din bucătărie.
— Dar terenul e mare. Casa e izolată, are apă trasă. O asemenea proprietate valorează mult acum.
— Am observat și eu.
— Și cu cât ai…
— Simona, poți să vorbești cu mine măcar cinci minute ca fiică, nu ca agent imobiliar?
— Doar întreb.
— Iar eu doar răspund: am vândut-o la un preț bun.
— Și noi ce facem acum? Darius voia să stea acolo o săptămână în iulie.
— Închiriați o casă la țară. Sunt destule oferte.
— Mamă, nu e același lucru.
— Știu, răspunse Elena. Nu e deloc același lucru.
Simona tăcu câteva clipe, apoi întrebă mai încet, fără interesul de mai devreme pentru bani:
— Măcar nu-ți pare rău?
Elena nu răspunse imediat.
Îi părea rău. Numai că nu după scânduri, gard sau straturi.
Cumpăraseră casa împreună cu Ion, când Mihai avea unsprezece ani, iar Simona opt. Pe atunci, pe teren se afla o căsuță prefabricată, cu prispa strâmbă. Nu exista apă curentă, curentul se întrerupea la fiecare vânt mai puternic, iar de la stația de autobuz trebuia să meargă aproape douăzeci de minute, cărând sacoșele grele în ambele mâini.
Copiii nu se supărau deloc din cauza acestor neajunsuri. Alergau desculți prin curte, mâncau căpșuni direct din grădină, cu nisip cu tot, și în fiecare seară se certau pentru cine urma să se dea primul în leagăn. Ion îl prinsese de o creangă groasă a nucului chiar în prima vară, iar mai târziu schimbase funiile de două ori.
Aproape totul la casă fusese făcut de el: ridicase un gard nou, construise veranda, montase sera, apoi adusese apa în casă și înlocuise instalația electrică veche. Cu fiecare an, traiul devenea mai comod. Dar, în același timp, gospodăria cerea tot mai multă putere și atenție.