Aveam șaizeci și patru de ani și locuiam singură într-un apartament mare, cu trei camere. Copiii mei crescuseră, își întemeiaseră propriile familii și plecaseră fiecare în alt oraș. Soțul pe care îl iubisem murise cu zece ani în urmă.
La început încercasem să folosesc toate camerele și să păstrez în fiecare colțișor aceeași atmosferă caldă ca odinioară. Cu timpul însă am înțeles că un asemenea spațiu era prea mult pentru o singură femeie. Curățenia îmi consuma tot mai multă energie, iar facturile și cheltuielile de întreținere deveneau din ce în ce mai greu de suportat.
Orice venit în plus era binevenit la pensie, așa că într-o zi m-am hotărât să dau una dintre camere în chirie.
O perioadă destul de lungă a locuit la mine o femeie minunată, pe nume Mariana, cam de aceeași vârstă cu mine. Ne-am înțeles din prima clipă. Aveam grijă să nu ne încălcăm spațiul personal, respectam regulile stabilite și conviețuiam fără niciun fel de probleme. Cu câteva luni în urmă însă, Mariana s-a îmbolnăvit grav. Avea nevoie de supraveghere permanentă, iar copiii ei au luat-o la ei, într-un alt oraș.
În apartament s-a așternut din nou o liniște neobișnuită. Atunci am publicat un nou anunț pentru camera liberă.
Nu am găsit imediat un chiriaș potrivit. Înțelegeam și de ce. Nu oricine își dorește să închirieze o cameră în casa unei femei în vârstă, care locuiește singură. Studenții se tem, de obicei, de observații nesfârșite și de reguli stricte, iar cuplurile tinere preferă să aibă un apartament numai al lor. Cât despre cei care mă sunau, unii îmi lăsau o impresie atât de dubioasă, încât încheiam conversația după numai câteva minute.
La aproape o lună de la publicarea anunțului, am primit un alt telefon. De data aceasta m-a sunat un bărbat. Mi-a spus că îl cheamă Gheorghe, că are șaizeci și unu de ani și că ar dori să închirieze camera pentru o perioadă mai lungă.
Recunosc că, la început, propunerea m-a făcut să ezit. Nu era tocmai lipsit de riscuri să primești în propriul apartament un bărbat adult, complet necunoscut. Totuși, după ce m-am gândit puțin, am decis să nu-l refuz din prima. Locuința era a mea, iar regulile tot eu urma să le stabilesc. Putea să vină să vadă camera, să asculte condițiile mele, iar apoi aveam să hotărăsc. Dacă nu-mi plăcea de el, îi spuneam simplu că nu este acceptat.
În aceeași seară, Gheorghe a apărut la ușa mea. Nu avea nimic neobișnuit în înfățișare: păr cărunt, haine curate și îngrijite, gesturi calme și o voce joasă. A privit cu atenție camera și a dat mulțumit din cap.
— Te avertizez de la început: aici există reguli clare, i-am spus eu, rămânând în pragul holului. Nu accept zgomot, musafiri aduși fără să fiu anunțată sau petreceri cu alcool. După ce mănânci, bucătăria și vasele trebuie lăsate curate. Dacă nu ești de acord cu aceste condiții sau începi să le încalci, încheiem imediat înțelegerea. Nu vom sta la negocieri interminabile.
Gheorghe a fost de acord cu tot ce i-am spus. A dat de câteva ori din cap, mi-a întins banii pentru prima lună și a primit un set de chei.
În primele săptămâni, traiul nostru împreună a fost aproape perfect. Abia dacă ne vedeam. Dimineața pleca să-și rezolve treburile, se întorcea spre seară, își fierbea apă pentru ceai și se retrăgea în camera lui. Era un om liniștit, care nu atrăgea atenția și nu mă deranja cu nimic. Fiecare își vedea de viața lui, fără să-i creeze celuilalt neplăceri.
După un timp însă am început să schimbăm câteva vorbe. Într-o zi de weekend ne-am întâlnit în bucătărie. Tocmai scoteam din cuptor o plăcintă cu mere făcută în casă, iar Gheorghe intrase să bea apă. Am început să discutăm despre lucruri obișnuite, iar din politețe i-am oferit o felie. A acceptat cu plăcere. În cele din urmă ne-am așezat la masă și am băut ceai împreună.
Atunci am aflat pentru prima dată câte ceva despre viața lui complicată. Mi-a povestit că trăise mulți ani cu o femeie, într-o relație asemănătoare unei căsătorii, dar niciodată înregistrată oficial. Nu avea casă proprie. Toți banii pe care îi câștigase, spunea el, fuseseră cheltuiți pentru nevoile comune și pentru gospodărie. Iar cu puțin timp înainte, partenera lui îl dăduse pur și simplu afară din locuință.
Copiii din prima lui căsătorie erau demult independenți, locuiau departe și abia dacă mai găseau timp să-și sune tatăl. În aceste condiții, Gheorghe rămăsese practic fără niciun loc unde să stea.
Vorbea despre toate acestea cu atâta tristețe, încât nu am putut să nu-mi fie milă de el.
Din acel moment, am început să mai petrecem uneori serile la o cană de ceai. Pentru mine, Gheorghe era doar un vecin plăcut, un om căruia viața nu-i fusese prea favorabilă. Puteam discuta cu el, ne aminteam de anii tinereții și, pentru câteva ore, singurătatea devenea mai ușor de suportat.
La aproximativ o lună și jumătate după ce se mutase, s-a întâmplat însă ceva la care nu mă gândisem deloc.