Când sora mea mai mică s-a închis pentru prima dată în baie împreună cu fiul meu de zece ani, am încercat să-mi spun că nu era bine să trag concluzii pripite.
Pe sora mea o chema Ioana.
Nu era doar o rudă apropiată, ci și cea mai bună prietenă a mea. Aveam o încredere deplină în ea când venea vorba despre Andrei, pentru că îl iubea sincer și îl trata întotdeauna cu multă blândețe.
Tocmai de aceea, ceea ce a urmat m-a speriat atât de tare.
Totul s-a întâmplat într-o duminică obișnuită.
Ca aproape în fiecare sfârșit de săptămână, Ioana a venit la noi pentru masa în familie.
Încă de dimineață, Andrei era neobișnuit de tăcut.
De obicei, imediat ce își vedea mătușa preferată, alerga spre ea și o îmbrățișa cu toată puterea.
De data aceasta însă, băiatul nici măcar nu îndrăznea să o privească.
Ioana a observat imediat schimbarea.
S-a așezat lângă el pe canapea și i-a șoptit ceva la ureche.
Andrei a dat din cap fără să spună nimic.
Apoi, cei doi s-au ridicat în același timp.
— Unde mergeți? am întrebat eu.
— În baie, a răspuns sora mea prea repede.
— Amândoi?
Ioana m-a privit într-un fel care nu-i semăna deloc.
— Da. Trebuie să-l ajut să lămurească ceva.
Eram pe punctul de a întreba despre ce era vorba, dar ei dispăruseră deja pe hol.
La scurt timp, am auzit cheia răsucindu-se în broasca ușii de la baie.
Câteva secunde mai târziu, prin casă s-a răspândit zgomotul apei.
Nu era un fir subțire lăsat să curgă.
Robinetul fusese deschis la maximum, iar vuietul apei se auzea până în bucătărie.
Am rămas nemișcată, cu privirea lipită de ușa închisă.
Un presentiment apăsător mi s-a strecurat în suflet.
Era limpede că se întâmpla ceva ce nu trebuia să se întâmple.
M-am apropiat încet.
Dincolo de ușă ajungeau până la mine voci înăbușite, însă zgomotul continuu al apei făcea imposibil să înțeleg vreun cuvânt.
— Ioana? am strigat.
Înăuntru s-a lăsat imediat liniștea.
După câteva clipe, sora mea mi-a răspuns:
— Nu-ți face griji, suntem bine!
Am rămas în fața băii.
Au trecut cinci minute.
Apoi încă cinci.
În cele din urmă, s-a auzit cheia, iar ușa s-a deschis.
Andrei a ieșit primul.
Avea obrajii roșii și făcea tot posibilul să nu mă privească.
Ioana a apărut imediat după el.
Și ea părea tulburată.
— Ce s-a întâmplat acolo? am întrebat.
— Nimic important, s-a grăbit ea să răspundă.
M-am întors spre fiul meu.
— Andrei, dragul meu?
Băiatul și-a coborât privirea spre podea.
— Mamă, totul e în regulă.
În aparență, răspunsul lui ar fi trebuit să mă liniștească.
Dar neliniștea nu a dispărut.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit deloc.
Îmi reveneau mereu în minte aceleași imagini:
ușa încuiată,
apa curgând cu putere,
șoaptele misterioase
și chipul copilului meu, care se ferea să mă privească.
Dimineața, am încercat cu grijă să deschid din nou subiectul.
— Andrei, mătușa Ioana ți-a spus ieri ceva neplăcut?
— Nu, mamă.
— S-a întâmplat în baie ceva despre care ar trebui să știu?
Am văzut cum i se încordează umerii.
Apoi a rostit câteva cuvinte care mi-au făcut sângele să înghețe:
— Mamă, am promis că nu spun nimănui.
Am simțit un fior rece coborându-mi pe șira spinării.
— Ce anume ai promis să păstrezi secret?
Andrei m-a privit speriat.
— Nu pot să-ți spun.
În clipa aceea, aș fi vrut să-l fac să vorbească. Aveam nevoie să aflu adevărul.
Totuși, m-am stăpânit.
În loc să-l presez cu întrebări, i-am spus că poate avea încredere în mine și că îmi poate povesti orice.
L-am asigurat că nu va fi pedepsit niciodată pentru că spune adevărul.
Andrei a dat din cap.
Dar nu a mai adăugat nimic.
În următoarele două săptămâni, întâlnirile lor ciudate au continuat.
De fiecare dată când Ioana venea la noi, după un timp găseau un motiv ca să rămână singuri.
Uneori se retrăgeau iar în baie.
Și mereu aveau grijă ca niciun cuvânt din discuția lor să nu ajungă până la mine.
Într-o zi, Ioana nu a mai deschis robinetul, ci a pornit dușul.
Altă dată, a lăsat un telefon lângă ușa camerei, cu muzica dată foarte tare.
Îngrijorarea firească a unei mame începea să se transforme într-o bănuială dureroasă.
Iar eu mă uram pentru gândurile care îmi treceau prin minte.
Era vorba despre sora mea.
Despre femeia care îl ținuse pe Andrei în brațe încă din maternitate.
Despre omul care mă sprijinise în cele mai grele luni ale divorțului.
Despre persoana în care avusesem mai multă încredere decât în aproape oricine altcineva.
Și totuși, un lucru rămânea mai presus de toate.
Înainte de a fi soră, eram mamă.
Așa că nu puteam să ignor faptul că cineva ascundea de mine un secret.
Într-o seară, am sunat-o pe Ioana.
— Spune-mi sincer: tu și Andrei aveți un secret despre care eu nu știu nimic?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă.
Într-un târziu, sora mea a răspuns:
— Elena, te rog, trebuie doar să ai încredere în mine.
Cuvintele ei nu au făcut decât să-mi sporească frica.
— În ce anume să am încredere?
— Nu pot să-ți explic încă.
Inima a început să-mi bată și mai tare.
— Ioana, fiul meu are doar zece ani! Nu ai dreptul să faci înțelegeri cu el și să-i ceri să ascundă lucruri de mama lui!